„Belgienii nu intenționau să acorde independența atât de devreme. Mulți credeau că RDC ar trebui să devină independentă abia în anii 1980. Voiau să continue exploatarea resurselor noastre naturale”, explică Akramm Tumsifu, cercetător specializat în istoria RDC în regiunea Marilor Lacuri, pentru Al Jazeera. Discursul „paternalist” al regelui Baudouin I a reflectat dorința Belgiei de a-și menține influența. „Timp de 80 de ani, Belgia a trimis cei mai buni fii ai săi în pământul vostru. Mai întâi, pentru a elibera bazinul Congo de comerțul odios cu sclavi, apoi pentru a uni grupuri etnice care odată erau dușmane”, a spus regele.
Dany Kayeye, istoric congolez din Goma, consideră că acest discurs a fost plin de dispreț, având în vedere tratamentul inuman suferit sub stăpânirea colonială. „Joseph Kasavubu, primul președinte al Congo-ului independent, s-a bazat pe favoarea belgienilor și a ales un discurs diplomatic, plin de moderație. Dar era nevoie de cineva cu adevărat curajos pentru a se opune albilor, care erau tratați ca zei”, spune Kayeye.
Patrice Émery Lumumba, primul prim-ministru al Congo-ului și lider al mișcării de independență, a fost acel om. Naționalist carismatic și fondator al Mișcării Naționale Congoleze (MNC), el a cerut suveranitate deplină și sfârșitul exploatării coloniale. Deși nu fusese programat să vorbească la ceremonie, Lumumba a surprins pe toată lumea cu un discurs memorabil. „Am îndurat nedreptăți și lovituri doar pentru că eram negri. Am suferit chinuri cumplite, am fost ostracizați pentru opiniile noastre politice sau religioase, exilați în propria noastră țară; soarta noastră a fost mai rea decât moartea însăși”, a declarat el. Discursul a înfuriat oficialii belgieni și a subliniat tensiunile legate de transferul puterii.
La 66 de ani de la independență, mulți congolezi spun că promisiunea libertății rămâne neîmplinită. David Kalume, activist pentru drepturile copiilor în Bunia, spune că aniversarea ar trebui să provoace reflecție. „Când vorbim despre independență, ne referim la un stat dezvoltat, autosuficient, care face totul prin propriile mijloace. Nu este cazul în RDC; războiul persistă în est. Nu suntem capabili să controlăm părți din propriul teritoriu. Dacă RDC ar fi cu adevărat independentă, nu am mai vorbi despre violență armată, insecuritate socială și economică, sărăcie și discriminare. Comunitățile sunt divizate; noi, oamenii din Est, ne simțim abandonați de autoritățile de la Kinshasa”, spune el.
Noé Kabiona, tată a șapte copii născut în 1963, pune la îndoială sensul independenței. „Din toate punctele de vedere, nu suntem independenți. Chiar și în educație, avem cercetători care își urmează cariera în altă parte, pentru că propria țară nu le oferă oportunități. E o rușine că se simt mai bine în altă parte decât în propria noastră țară.” El a fost martor la decenii de instabilitate în estul RDC, unde conflictele au strămutat comunități și le-au lăsat dependente de ajutor umanitar. „Această țară ne dă atacuri de cord cu toate problemele pe care le are, de la criza umanitară la certurile politice care alimentează insecuritatea. Dacă ne dăm seama de adevărata noastră valoare, vom reuși să schimbăm lucrurile.”
Pentru Kabiona, dependența continuă de asistența internațională ridică întrebări profunde. „Cerem mereu ajutor internațional. Nu am auzit niciodată ca RDC să finanțeze un proiect în SUA. Auzim mereu că SUA, Canada și alte națiuni ne ajută financiar. Nu ne lipsește nimic, dar întindem mereu mâna. Această epidemie de Ebola ar fi trebuit să fie gestionată de noi înșine.”
Muyisa Christophe, activist pentru democrație și bună guvernare în cadrul mișcării civice Filimbi, susține că luptele post-independență provin parțial din lipsa de lideri pregătiți la momentul independenței. „În 1960, Congo-ul nu avea suficienți intelectuali; nu existau politicieni instruiți să guverneze. Accesul la educație superioară pentru congolezi era extrem de limitat. Pentru mine, acești 66 de ani au fost o perioadă de tranziție, marcată de lipsă de pregătire, improvizație, instabilitate de securitate, deficite economice, secesiuni și rebeliuni. Trebuie să facem un bilanț, să ne oprim și să învățăm lecțiile corecte înainte de a merge mai departe, în ordinea priorităților.”
În estul RDC, conflictele armate continuă să facă victime, iar comunitățile rămân divizate. Mulți congolezi simt că visul lui Lumumba – „Vom arăta lumii ce pot realiza oamenii de culoare când lucrează în libertate” – este încă departe de realitate. Liderii sunt acuzați că exploatează poporul pentru propriile interese, iar maturitatea politică necesară pentru a duce mai departe idealurile independenței lipsește.
Cu toate acestea, există speranță. Kabiona crede că RDC se poate recupera. „Dacă realizăm adevărata noastră valoare, vom reuși să schimbăm lucrurile.” Dar pentru asta, este nevoie de o schimbare fundamentală: de la dependență la autosuficiență, de la conflict la pace, de la exploatare la dezvoltare. La 66 de ani de la independență, promisiunea rămâne neîmplinită, dar lupta continuă.
