Pentru a înțelege pe deplin această situație, trebuie să ne întoarcem la originile conflictului. Totul a început cu retragerea unilaterală a Statelor Unite din acordul nuclear iranian (JCPOA) în 2018, o decizie luată de administrația Trump. Aceasta a fost urmată de o campanie de „presiune maximă” – sancțiuni economice devastatoare menite să sufoce economia iraniană și să forțeze Teheranul să negocieze un nou acord, mai cuprinzător. Iranul, însă, nu a cedat. În schimb, a început să își intensifice programul nuclear, să îmbogățească uraniu la niveluri apropiate de cele necesare pentru o armă atomică și să sprijine grupări militare din întreaga regiune, de la Yemen până în Siria și Irak.
Ceea ce a urmat a fost un război de uzură, purtat nu pe câmpuri de luptă clasice, ci prin intermediul dronelor, al atacurilor cibernetice și al loviturilor asupra navelor comerciale. Statele Unite au trimis portavioane și trupe suplimentare în Golf, au eliminat un comandant de top al Gardienilor Revoluției, Qasem Soleimani, și au bombardat miliții susținute de Iran în Irak și Siria. Iranul, la rândul său, a doborât o dronă americană de milioane de dolari, a atacat instalații petroliere saudite și a lovit baze americane cu rachete balistice. Fiecare lovitură a fost urmată de o altă lovitură, într-un dans macabru al escaladării controlate.
Acum, însă, se pare că ambele părți sunt obosite. Semnalele de pace vin din ambele tabere. Administrația Biden, care a preluat mandatul cu promisiunea de a reveni la diplomație, pare să fie dispusă să facă concesii pentru a readuce Iranul la masa negocierilor. Iranul, la rândul său, suferă de pe urma sancțiunilor și a protestelor interne, iar liderii săi par să caute o ușă de ieșire onorabilă. Dar, așa cum subliniază Robert Kagan, această pace nu va fi una a învingătorilor. Va fi o pace a epuizării, iar în această ecuație, Statele Unite pierd mai mult decât câștigă.
De ce? Pentru că, în primul rând, Statele Unite și-au demonstrat limitele puterii. Timp de patru ani, America a aplicat cea mai dură presiune economică și militară posibilă asupra Iranului, iar rezultatul este că Iranul este astăzi mai aproape de o bombă nucleară decât oricând. Programul său nuclear a avansat spectaculos, iar capacitatea sa de a influența evenimentele din Orientul Mijlociu rămâne intactă. În al doilea rând, Statele Unite și-au pierdut credibilitatea în fața aliaților. Europenii, care s-au opus retragerii din JCPOA, au fost lăsați să gestioneze singuri consecințele, iar acum privesc cu scepticism orice nou angajament american. În al treilea rând, războiul a costat enorm – nu doar în termeni financiari, ci și în termeni de capital politic și de atenție. În timp ce America era concentrată pe Iran, China și-a consolidat poziția în Asia-Pacific, iar Rusia a invadat Ucraina, exploatând vidul de putere lăsat de Washington.
Dar poate cel mai important, acest război a demonstrat că Statele Unite nu mai pot acționa unilateral în Orientul Mijlociu. Iranul a reușit să creeze o rețea de proxy-uri – Hezbollah în Liban, Houthi în Yemen, miliții în Irak și Siria – care pot lovi interesele americane și ale aliaților săi fără ca Teheranul să fie direct implicat. Această strategie de „război asimetric” a funcționat perfect. America poate distruge o bază sau poate ucide un comandant, dar nu poate elimina ideologia sau rețeaua de influență a Iranului. Iar acum, când pacea este aproape, Iranul va cere concesii – ridicarea sancțiunilor, recunoașterea influenței sale regionale, poate chiar garanții de securitate. Statele Unite vor fi forțate să accepte, pentru a evita o escaladare și mai periculoasă.
Desigur, există și o altă perspectivă. Unii analiști susțin că Statele Unite nu au pierdut, ci pur și simplu au realizat că războiul nu este soluția. Ei argumentează că administrația Biden a învățat din greșelile trecutului și că un acord de pace, chiar imperfect, este mai bun decât o confruntare militară directă care ar putea degenera într-un război regional devastator. În plus, Iranul este și el slăbit – economia sa este în ruină, iar regimul se confruntă cu o criză de legitimitate fără precedent. Poate că pacea va permite Statelor Unite să se concentreze pe amenințări mai mari, cum ar fi China.
Totuși, argumentul lui Robert Kagan rămâne puternic. El nu spune că America a pierdut războiul în sensul clasic al termenului – nu a fost învinsă pe câmpul de luptă. Dar a pierdut în sens strategic: a intrat în conflict cu obiective clare (oprirea programului nuclear iranian, slăbirea influenței regionale a Iranului) și iese din el fără să fi atins niciunul dintre aceste obiective. Mai mult, a plătit un preț uriaș pentru acest eșec. În termeni de putere relativă, America este astăzi mai slabă decât era acum cinci ani, iar Iranul, deși lovit, este mai puternic în raport cu vecinii săi.
În concluzie, întrebarea „a pierdut Statele Unite războiul din Iran?” nu are un răspuns simplu. Depinde de cum definim victoria și înfrângerea. Dacă victoria înseamnă atingerea obiectivelor declarate, atunci răspunsul este da. Dacă înseamnă evitarea unui dezastru și mai mare, atunci poate că nu. Cert este că acest conflict a lăsat cicatrici adânci în politica externă americană și a redefinit echilibrul de putere în Orientul Mijlociu. Iar pe măsură ce pacea se apropie, lumea privește cu atenție: va reuși America să transforme această înfrângere strategică într-o lecție valoroasă, sau va continua să repete aceleași greșeli?
