La o primă vedere, reacția – sau lipsa ei – pare o slabiciune militară evidențiată. Armata siriană, dezmembrată după colapsul regimului al-Asad la sfârșitul lui 2024, este încă în fază de reconstrucție din cenușă. Israel a folosit fereastra de vulnerabilitate pentru a lovi active strategice în întreaga țară, sub pretextul prevenirii unei posibile prezente turce la Abu al-Duhur, o explicație respinsă de ambele părți implicate. Dar să reduci totul la o simplă ecuație de putere militară ar fi o greșeală analitică fundamentală. Ce se întâmplă acum la graniță este, de fapt, un conflict de viziuni despre ce înseamnă suveranitatea într-o zonă unde puterea dură a fost, de decenii, singura monedă de schimb.
Noua conducere din Damascul pare să parieze pe o teză contraintuitivă: suveranitatea nu se recâștigă pe câmpul de luptă, ci în ministere, în rețelele electrice, în sistemele bancare și în tratatele internaționale. Al-Șaraa a pus recuperarea economică și legitimitatea internațională la primul loc. Nu e o opțiune romantică, ci una existențială. Banca Mondială estimează costurile reconstrucției la aproximativ 216 de miliarde de dolari – o sumă astronomică pentru o economie colapsată. Fără acces la finanțare internațională, fără investiții străine, fără o administrație funcțională și o rețea energetică stabilă, orice armată, indiferent de cât de bine echipată, ar fi o coajă goală.
Și aici intervine paradoxul strategiei actuale. Răușinarea a adus rezultate concrete pe plan diplomatic: SUA au desmantelat programul larg de sancțiuni în 2025, UE a ridicat sancțiunile economice (cu excepții punctuale), iar Washington a eliminat Siria de pe lista statelor susținătoare ale terorismului în august 2025. Aceste nu sunt doar gesturi simbolice; sunt oxigenul necesar pentru ca statul să respire din nou. Dar această reintegrare creează o dependență nouă. O escaladare militară majoră cu Israel ar putea spulbera încrederea investitorilor, ar complica accesul la sistemul bancar internațional și ar expune Damascul la presiuni politice renewate de la Occident, chiar dacă sancțiunile largi nu ar fi reimpuse automat.
Israel, de altfel, nu ascunde intențiile. Premierul Benjamin Netanyahu a cerut demilitarizarea provinciilor Quneitra, Deraa și Suwayda. Guvernul israelian se opune la deployarea forțelor noii armate siriene la sud de Damascul și încearcă să restrictioneze cooperarea militară cu Turcia. Tel Aviv vede aceste acțiuni prin prisma securității preventive: o armată siriană reconstruită, condusă de o conducere provenită dintr-un mișcare islamistă armată și aliată cu Ankara, este percepută ca o amenințare existențială. Damascul, în schimb, vede același lucru prin prisma suveranității: un stat care nu decide unde își deploiează armata sau cu cine se antrenează nu a recuperat autonomia strategică.
Aici se află inima dilemvei. Siria evită o confruntare pe care nu o poate câștiga acum, pentru a reconstrui capacitățile puterii de stat, dar aceleași capacități devin obiective ale presiunii israeliene. Este o cursă împotriva timpului: poate statul să se reconstruiască suficient de repede încât să impună respectul, înainte ca Israel să consolideze fapte consumate pe teren?
Limitele răușinării sunt, totuși, și politice, nu doar strategice. Un sondaj amplu realizat de Arab Center Washington DC în 2025 relevă date critice: 74% din sirieni se opun recunoașterii Israelului, 70% resping un acord care nu include returnul Golanului, iar 88% consideră că Israel amenință securitatea și stabilitatea Siriei. În același timp, 61% consideră că politica externă a guvernului actual reflectă viziunile poporului sirian. Datele sunt importante precis pentru că complică imaginea: sondajul antecede confruntările recente și nu ne spune dacă sirienii vor represalii militare. El stabilește linii roșii politice, nu o cerință publică de război.
Istoria oferă un precedent instructiv. Sub regimul al-Asad, Siria a evitat, de asemenea, confruntarea directă cu Israel, menținând totuși reputația de apartenență la tabăra „rezistenței” regionale. Modelul vechi combină evitarea războiului direct cu alianțe și rețele armate care oferau Damasculului un levier regional. Guvernul al-Șaraa pariază pe altceva: pe instituții consolidate, recuperare economică, acces internațional și o armată națională reconstruită. Aceasta nu înlocuiește suveranitatea teritorială. Este o încercare de a reconstrui mijloacele de a o exercita.
Dar pariul devine din ce în ce mai greu de apărat, atât acasă, cât și în afară, dacă capacitatea de stat restaurată nu se va traduce, la un moment dat, într-un control mai mare al teritoriului, al alegerilor de securitate și al relațiilor exterioare. Opinia publică arabă largă rămâne, conform Arab Opinion Index 2025, ferm împotrivită normalizării cu Israel. Dacă Damascul va părea, pe termen lung, incapabil să răspundă la încălcările suveranității, riscul nu este doar militar, ci de legitimitate internă. Încrederea câștigată greu prin reformele interne și deschiderile diplomatice poate eroziiona mai repede decât se construiește o armată.
Strategia al-Șaraa nu este, deci, o semn a slăbiciunii morale, ci un calcul rațional al unui stat slab care încearcă să devină puternic prin alte mijloace decât cele militare. Dar în Orientul Mijlociu, timpul nu este un aliat neutru. Fiecare zi de răușinare în care Israel extinde zona de buffer, distruge infrastructură militară sau dictează termenii cooperării regionale este o zi în care faptele consumate pe teren scriu o nouă realitate. Întrebarea care rămâne deschisă nu este dacă Siria are dreptul să se apere – o are, conform Chartelor ONU – ci dacă strategia actuală va reuși să transforme puterea economică și diplomatică în securitate națională, înainte ca fereastra de oportunitate să se închidă definitiv.
De ce este important:
Acest articol evidențiază un moment pivot pentru geopolitica Levantului. Abordarea contrazisă a noii conduceri siriene nu este doar o tactică de supraviețuire, ci o teză strategică despre natura puterii de stat în secolul 21: că suveranitatea reală naște din capacitate administrativă și economică, nu doar din artilerie. Totuși, riscul este ca, în absența unui deterrent credibil, spațiul diplomatic câștigat greu să fie folosit de adversari pentru a consolida o ordinență regională care exclude suveranitatea siriană de facto. Pentru România și UE, stabilitatea Siriei reconstruite este esențială pentru securitatea frontierei de est a NATO și pentru gestionarea migrației, făcând din evoluția acestui echilibru fragil o problemă directă a securității noastre colective.
