Contextul acestui caz este unul complex, cu rădăcini adânci în istoria minieră a Bosniei. Regiunea Vareš, situată în centrul țării, a fost cândva un centru minier important, dar după războaiele iugoslave, minele au fost închise sau privatizate. În 2017, compania canadiană „Adriatic Metals” a preluat concesiunea pentru mina de plumb și zinc Vareš, promițând locuri de muncă și dezvoltare economică. Cu toate acestea, realitatea a fost cu totul alta.
Locuitorii din satele din jur, precum Podgora, Borovica și Dubrave, au început să se plângă de simptome precum dureri de cap, greață, probleme respiratorii și oboseală cronică. Testele efectuate de autoritățile sanitare au relevat niveluri alarmante de plumb în sânge, în special la copii. „Am crezut că mina va fi o binecuvântare, dar acum copiii noștri sunt bolnavi”, spune Mirsada K., o mamă a trei copii din Podgora. „Nu mai putem bea apă din fântână, iar aerul este greu de respirat.”
Plângerile penale depuse de Agenția pentru Mediu a Federației Bosnia și Herțegovina, Agenția pentru Protecția Naturii, Agenția pentru Gospodărirea Apelor și Agenția pentru Dezvoltare Durabilă acuză compania canadiană de neglijență gravă și încălcarea normelor de mediu. Potrivit documentelor, mina a funcționat fără autorizații de mediu valabile, iar deșeurile miniere au fost depozitate necorespunzător, contaminând solul și apele subterane.
„Este un caz clasic de colonialism al resurselor”, declară dr. Amra Čaušević, expert în toxicologie de la Universitatea din Sarajevo. „Companiile străine vin în țări cu legislație slabă, extrag resursele și pleacă, lăsând în urmă dezastru ecologic și suferință umană.” Ea subliniază că plumbul este un neurotoxic puternic, care poate provoca leziuni ireversibile ale creierului, în special la copii.
Reacțiile internaționale nu au întârziat să apară. Organizația Greenpeace Balkans a cerut suspendarea imediată a activității minei și o anchetă internațională. „Nu putem permite ca profiturile unei companii să fie mai importante decât sănătatea oamenilor”, a declarat Marko Đukić, activist Greenpeace. De asemenea, Ambasada Canadei la Sarajevo a anunțat că monitorizează situația, dar a evitat să comenteze direct acuzațiile.
Compania Adriatic Metals a respins acuzațiile, afirmând că respectă toate standardele de mediu și că testele efectuate de propriii specialiști nu au relevat niveluri periculoase de plumb. „Suntem deschiși la dialog și colaborăm cu autoritățile”, se arată într-un comunicat al companiei. Cu toate acestea, localnicii nu sunt convinși. „Ei spun că totul este în regulă, dar noi vedem cu ochii noștri cum pârâul din sat s-a colorat în roșu și cum animalele mor”, spune Hasan K., un fermier din Borovica.
Impactul economic este, de asemenea, devastator. Agricultura, principala sursă de venit a zonei, a fost grav afectată. Solul contaminat nu mai produce recolte sănătoase, iar produsele locale nu mai pot fi vândute. „Am pierdut totul. Nu mai putem vinde nici măcar ouăle de la găinile noastre, pentru că nimeni nu le cumpără de frică”, adaugă Hasan.
Procesul penal abia a început, iar specialiștii estimează că va dura luni sau chiar ani. Între timp, autoritățile locale au declarat stare de urgență în câteva sate și au început distribuirea de apă îmbuteliată. Cu toate acestea, soluțiile pe termen lung lipsesc. „Avem nevoie de o curățare completă a zonei, dar cine va plăti pentru asta? Compania? Guvernul? Sau tot noi, oamenii de rând?”, se întreabă Mirsada.
Cazul minei Vareš readuce în discuție problema responsabilității corporative în țările în curs de dezvoltare. Bosnia, care încă se recuperează după război, are o legislație de mediu slabă și o capacitate redusă de a controla marile companii străine. Organizațiile neguvernamentale cer o reformă urgentă a legilor miniere și o mai mare transparență în acordarea concesiunilor.
Pe plan internațional, acest caz ar putea avea consecințe asupra imaginii Canadei, care se laudă cu standarde înalte de mediu. „Canada nu poate exporta poluare”, spune dr. Čaušević. „Dacă o companie canadiană face ravagii în Bosnia, guvernul canadian trebuie să intervină.”
Până la o soluție, localnicii trăiesc cu frica în oase. „Nu știm ce să facem. Unii vor să plece, dar nu au unde. Alții vor să protesteze, dar le este frică de represalii”, mărturisește Mirsada. În timp ce avocații pregătesc dosarele, iar oamenii de știință analizează probele, o întrebare rămâne: cât de departe va merge această luptă pentru dreptate?
