Hazel Kynaston, studentă în anul terminal, nu știa cine este Charlie Kirk până în ziua în care a văzut mulțimea adunată în fața clădirii. „Am folosit pauza de prânz dintre două cursuri ca să mergem să vedem evenimentul”, a povestit ea. Nu îi apăruse niciodată în algoritmul rețelelor sociale, dar prezența a aproximativ 6.000 de studenți i-a arătat că e ceva important. S-a luptat prin mulțimea „destul de intensă” alături de o prietenă ca să ajungă în față. Abia se așezase la locul ei când l-a văzut pe Kirk cum se zvârcolește și cade de pe scaun. „Nu știam că o persoană poate sângera așa”, a spus ea cu vocea tremurândă, descriind liniștea încremenită care a precedat haosul și panica.
Kynaston este una dintre cele aproximativ 500 de persoane care au contactat Oficiul pentru Victimele Crimelor din Utah în zilele de după împușcătură. Directoarea Chyleen Richey a explicat că, până acum, 173 de persoane au depus oficial cereri pentru beneficii, care includ consiliere psihologică și terapie. „Trebuie să stabilim o zonă de pericol pentru beneficiile noastre”, a spus Richey. În acest caz, după consultări cu FBI, zona de pericol a fost definită ca fiind rândurile cele mai apropiate de Kirk în momentul împușcăturii. Cei care se aflau mai departe sau cu vedere obstrucționată ar putea să nu se califice pentru aceleași beneficii. Totuși, Richey a subliniat că oficiul nu minimizează experiențele celorlalți, dar există criterii clare de eligibilitate.
Victimele care trec prin programul de compensare pot primi până la 25 de ședințe de sănătate mintală. Costul exact pentru stat nu este clar, dar în anul fiscal 2025, oficiul a primit 24,4 milioane de dolari din fonduri federale și de stat, plătind aproape 7 milioane de dolari victimelor din Utah. Kynaston a început terapia prin desensibilizare și reprocesare prin mișcări oculare (EMDR), o metodă care o ajută să gestioneze flashback-urile declanșate de mediul înconjurător. „Să pot trece prin fiecare declanșator și să mă reancorez în momentul prezent, să readuc partea logică care spune «nu se întâmplă nimic acum»”, a explicat ea. Terapia a început deja să dea roade.
Criminologul James Densley, de la Universitatea de Stat din Metro și director adjunct al Centrului de Cercetare pentru Prevenirea Violenței, consideră că asasinarea lui Kirk se deosebește de alte evenimente similare prin amploarea atenției globale primite. Difuzarea în direct pe rețele sociale și pe marile posturi de televiziune a forțat victimele să retrăiască în mod constant momentul. „Oamenii traumatizați în acea zi trebuie apoi să privească străini certându-se online dacă moartea a contat sau nu”, a spus Densley. „Jalea obișnuită nu funcționează în aceste condiții.” Subtonurile politice ale crimei adaugă un strat suplimentar de complexitate. Kynaston a confirmat că, de fiecare dată când deschidea telefonul, vedea discuții despre „dacă merita sau nu”. Dar cel mai dureros aspect pentru ea a fost faptul că totul s-a întâmplat pe campusul ei. „Trebuia să merg în fiecare zi la școală, să merg pe același drum pe care am fugit, cu toate amintirile legate de senzația de a fi complet expusă și nesigură”, a mărturisit ea.
Densley atrage atenția că impactul asupra sănătății mintale poate apărea târziu, mai ales într-o mulțime cu orientare conservatoare și predominant masculină, grupuri mai puțin predispuse să recunoască luptele interioare. El crede că cei care cer compensații reprezintă doar o fracțiune din cei afectați. „Acest număr nu măsoară amploarea prejudiciului”, a spus el. „Măsoară doar câți au reușit să navigheze sistemul legal pentru a depune o cerere.” În cazul lui Tyler Robinson, bărbatul acuzat de împușcarea lui Kirk, victimologia devine un subiect tot mai discutat. Procurorii au anunțat că vor cere pedeapsa cu moartea dacă Robinson va fi găsit vinovat, iar apărarea a încercat să scoată această pedeapsă de pe masă, argumentând că impactul asupra martorilor nu ar trebui să influențeze decizia.
Această situație ridică întrebări mai largi despre modul în care definim victimele într-un act de violență publică. Dacă în mod tradițional ne gândim la cei răniți fizic sau la familiile celor decedați, aici avem sute de tineri care au trăit un coșmar cu ochii deschiși. Ei nu au fost răniți, dar poartă cicatrici invizibile. Faptul că statul Utah a recunoscut nevoia de sprijin psihologic pentru acești martori este un pas important, dar și o recunoaștere a faptului că violența modernă, mediatizată la scară globală, creează victime în moduri pe care legislația abia începe să le înțeleagă. Pe măsură ce procesul lui Robinson avansează, iar dezbaterile politice continuă, rămâne de văzut cum va evolua sprijinul pentru cei care au fost martori la una dintre cele mai șocante crime ale anului. Un lucru este cert: pentru Hazel Kynaston și ceilalți, ziua de 10 septembrie nu va fi doar o amintire, ci o rană care necesită timp, terapie și recunoaștere.
De ce este important:
Această poveste evidențiază o problemă crucială a societății contemporane: impactul psihologic al violenței publice asupra martorilor, nu doar asupra victimelor directe. Într-o eră a hipermedializării, evenimentele tragice sunt transmise în direct, iar cei prezenți devin parte dintr-un traumatism colectiv. Decizia statului Utah de a oferi compensații pentru sănătatea mintală a martorilor stabilește un precedent important, dar și o întrebare fundamentală: cum putem măsura și răspunde nevoilor celor care suferă invizibil? În plus, subliniază necesitatea unor sisteme de sprijin accesibile și echitabile, care să nu excludă pe nimeni pe baza unor criterii arbitrare. Este un semnal că societatea începe să recunoască faptul că violența nu se termină cu ultimul foc de armă, ci continuă în mințile celor care au fost martori.
