Regele Salman și prințul moștenitor Mohammed bin Salman calcă pe urmele monarhilor saudiți anteriori. Timp de mai bine de jumătate de secol, regatul a menținut o poziție remarcabil de consecventă. Întrebarea nu a fost niciodată dacă pacea cu Israelul este posibilă, ci dacă condițiile politice necesare pentru a face o astfel de pace cuprinzătoare, legitimă și ireversibilă sunt prezente. În acest cadru, recunoașterea Israelului și înființarea unui stat palestinian suveran sunt componente paralele ale unei singure soluții. Niciuna nu este menită să o precedă pe cealaltă.
Această doctrină a fost inițiată sub regele Faisal, care a făcut din autodeterminarea palestiniană un pilon central al politicii de securitate națională a Arabiei Saudite. Succesorii săi au păstrat principiul, adaptându-i expresia diplomatică la realitățile regionale în schimbare. Obiectivul a rămas constant, chiar și pe măsură ce mediul diplomatic a evoluat. Planul Fahd din 1981 – numit după regele Fahd – a transpus această doctrină într-o propunere formală de pace, care cerea retragerea Israelului din teritoriile arabe ocupate și recunoașterea drepturilor naționale palestiniene. Două decenii mai târziu, prințul moștenitor și ulterior regele Abdullah a extins aceeași logică strategică prin Inițiativa Arabă de Pace din 2002. Israelului i s-a oferit pace cuprinzătoare și relații normale cu lumea arabă în schimbul retragerii din teritoriile ocupate în 1967 și al înființării unui stat palestinian independent.
Actuala conducere saudită moștenește, așadar, o doctrină strategică bine stabilită, nu o dezbatere nerezolvată de politici. Responsabilitatea lor este să determine dacă mediul diplomatic de astăzi poate satisface în sfârșit condițiile care au rămas fundamental neschimbate timp de decenii. Această continuitate reflectă, de asemenea, o întrebare mai largă privind legitimitatea statului. Pentru monarhia saudită, sprijinul pentru statalitatea palestiniană nu a fost niciodată doar o chestiune de politică externă. A devenit unul dintre pilonii durabili ai legitimității politice și religioase a regatului, înrădăcinat în rolul monarhului de Păzitor al celor Două Moschei Sfinte și consolidat de poziția de lungă durată a regatului atât în lumea arabă, cât și în cea islamică.
Semnificația acestei continuități a devenit mai clară după Acordurile Avraamice din 2020. Prin stabilirea de relații diplomatice între Israel și Emiratele Arabe Unite și Bahrain, urmate mai târziu de Maroc și Sudan, acordurile au demonstrat că normalizarea arabo-israeliană poate avansa fără progrese privind statalitatea palestiniană. Ele au remodelat diplomația regională, dar nu au rezolvat nici problema palestiniană, nici nu au finalizat procesul de pace mai larg. Administrațiile succesive ale SUA au considerat participarea saudită ca fiind elementul lipsă decisiv. Acordurile Avraamice s-ar putea extinde fără Riad, dar nu și-ar putea dobândi semnificația strategică deplină fără participarea regatului.
Administrația Trump a plasat din nou normalizarea saudito-israeliană în centrul diplomației sale regionale. Dar acest impuls diplomatic trebuie evaluat în contextul mai larg post-7 octombrie. Războiul din Gaza a creat un mediu diplomatic complet nou. Inițiativa ulterioară de încetare a focului și înființarea Consiliului pentru Pace au introdus un cadru menit să pună capăt conflictului, să stabilizeze teritoriul și să înceapă reconstrucția. Semnificația lor nu constă în înlocuirea unei soluții politice, ci în crearea condițiilor în care una ar putea deveni posibilă.
Pentru regat, însă, cerința politică esențială rămâne neschimbată: înființarea efectivă și ireversibilă a unui stat palestinian suveran. Această poziție se bazează pe fundații politice, religioase și economice care se susțin reciproc. Monarhul guvernează nu doar ca șef de stat, ci și ca Păzitor al celor Două Moschei Sfinte, o responsabilitate care poartă autoritate religioasă în întreaga lume islamică. Orice decizie privind recunoașterea Israelului ar necesita, așadar, atât aprobare politică, cât și o largă legitimitate religioasă. O astfel de legitimitate nu s-ar putea baza credibil pe promisiuni de negocieri viitoare. Ar necesita înființarea unui stat palestinian suveran.
Influența mai largă a regatului întărește această poziție. Este de departe cea mai mare economie a lumii arabe, reprezentând aproximativ o treime din producția economică totală arabă. Regatul este singurul membru regional al G20, una dintre principalele superputeri energetice ale lumii și cel mai mare exportator mondial de țiței. Este, de asemenea, principalul motor economic al Orientului Mijlociu. Combinate cu statutul său religios, acești factori fac ca deciziile saudite să aibă consecințe care se extind cu mult dincolo de diplomația bilaterală.
Implicațiile ar depăși cu mult regatul însuși. Mai multe state arabe importante, inclusiv Liban, Siria, Irak și Algeria, nu au recunoscut Israelul. Deciziile lor sunt suverane, dar o soluție saudito-israeliană bazată pe statalitatea palestiniană ar transforma, totuși, mediul politic în care sunt luate aceste decizii. Libanul ilustrează acest punct. Washingtonul încurajează Beirutul să se îndrepte către relații formale cu Israelul, ca parte a unui efort mai larg de stabilizare a frontierei israeliano-libaneze. Costul politic intern al unei astfel de decizii, însă, ar arăta fundamental diferit după o soluție susținută de Arabia Saudită, bazată pe statalitatea palestiniană, decât înaintea uneia.
Aceeași logică se extinde în întreaga lume musulmană. Țări majore influente precum Pakistan, Indonezia, Bangladesh și Malaezia au refuzat recunoașterea Israelului deoarece problema palestiniană rămâne nerezolvată. O soluție acceptată de Păzitorul celor Două Moschei Sfinte și însoțită de înființarea unui stat palestinian ar obliga aceste guverne să urmeze. Ar elimina principalele obstacole politice și religioase în calea reconsiderării pozițiilor lor.
Acesta este ceea ce distinge în cele din urmă Arabia Saudită de Acordurile Avraamice anterioare. Participarea Arabiei Saudite ar fi diferită ca natură, nu doar ca amploare, având o semnificație politică, economică și religioasă în întreaga lume arabă și musulmană. Dacă procesul diplomatic actual poate ajunge în cele din urmă la acest punct rămâne incert. Israelul, palestinienii, Statele Unite, Uniunea Europeană și anumite guverne regionale au toate roluri indispensabile de jucat. Decizia finală a Arabiei Saudite, însă, revine regelui Salman și prințului moștenitor Mohammed bin Salman. În cadrul strategic pe care l-au moștenit, statalitatea palestiniană și recunoașterea Israelului nu sunt pași secvențiali, ci obligații paralele. Niciuna nu poate dobândi legitimitate durabilă fără cealaltă.
De ce este important:
Acest articol subliniază că Arabia Saudită nu este doar un actor regional, ci cheia de boltă a oricărei soluții de pace durabile în Orientul Mijlociu. Poziția sa unică – economică, religioasă și politică – face ca orice normalizare cu Israelul să fie indisolubil legată de crearea unui stat palestinian. Fără implicarea Riadului, procesul de pace rămâne incomplet, iar stabilitatea regională, fragilă. Înțelegerea acestei dinamici este esențială pentru a anticipa evoluțiile diplomatice viitoare și pentru a evalua șansele reale ale unei soluții cu două state.
