Cambodienii trăiesc în incertitudine: vieți sfâșiate între armistițiul fragil cu Thailanda și teama de noi confruntări

În nord-vestul Cambodgiei, într-o pagodă budistă transformată în tabără improvizată, Sokna, o fetiță de 11 ani, își începe ziua nu cu lecții, ci cu o listă de sarcini casnice. Aduce apă, spală vase, mătură frunzele și praful din jurul cortului de prelată albastră care acum este singurul ei adăpost. Alături de sora ei mai mică, Sokna a abandonat școala de când familia a fost nevoită să fugă din calea luptelor dintre Cambodgia și Thailanda. Mama lor, Puth Reen, povestește cu amărăciune că încercările de a le convinge pe fete să meargă la școală au eșuat: „Le-am spus să meargă, dar nu vor.” Viața lor, ca și a altor zeci de mii de cambodgieni strămutați, a devenit o luptă zilnică pentru supraviețuire, într-un climat de tensiune și nesiguranță.Conform Ministerului de Interne al Cambodgiei, peste 34.440 de persoane rămân în taberele de strămutați, dintre care 11.355 sunt copii. Aceste cifre reflectă doar o parte din drama umană generată de conflictul de frontieră dintre cele două țări, care a erupt în două runde violente anul trecut: cinci zile în iulie și aproape trei săptămâni în decembrie. Zeci de oameni au fost uciși de ambele părți, iar sute de mii de civili și-au părăsit locuințele, în timp ce armatele au folosit artilerie, rachete și, în cazul Thailandei, chiar lovituri aeriene adânc în teritoriul cambodgian. Deși un armistițiu a fost convenit pe 27 decembrie, la cinci luni distanță, situația rămâne tensionată.Pentru familiile strămutate, școala este o amintire îndepărtată sau o realitate fragmentată. În tabăra Wat Bak Kam din provincia Preah Vihear, mamele spun că elevii de școală primară pot participa la cursuri într-o școală locală, dar liceenii trebuie să călătorească zilnic până în capitala provinciei, la aproximativ 15 kilometri distanță. Creșterea prețului la benzină, cauzată de conflictul dintre SUA, Israel și Iran, a făcut și mai dificilă această călătorie pentru adolescenții care au acces la motociclete. Kinmai Phum, coordonatorul programului educațional al WorldVision în tabere, semnalează o creștere substanțială a abandonului școlar și a absenteismului în rândul copiilor din regiunile de frontieră. „Autoritățile locale sunt îngrijorate că mulți copii nu se vor mai întoarce deloc la școală dacă strămutarea și dificultățile economice persistă”, explică el.Yuon Phally, mamă a doi copii, observă impactul războiului asupra fiicei și fiului ei, care sunt în clasele I și a III-a. Când se întorc de la școală, copiii îi povestesc zvonurile auzite despre reluarea luptelor dintre Cambodgia și Thailanda. „Sentimentele lor nu sunt concentrate pe școală; se concentrează mai mult pe aceste zvonuri”, spune Yuon Phally. Lumea copiilor ei a fost și mai afectată de conflict pentru că tatăl lor este soldat staționat în zona Mom Bei de la frontieră. În timpul luptelor din decembrie, Yuon Phally nu i-a putut convinge pe copii să meargă la școală, deoarece toți așteptau un telefon de la tatăl lor de pe front. „Nu mi-am putut stăpâni lacrimile, iar asta a pus și mai multă presiune pe copiii mei. Mă întrebau de tatăl lor și cum se simte. Apoi îmi spuneau să mănânc orez. Înțelegeau ce simt.” Copiii și-au reluat concentrarea asupra studiilor abia după ce tatăl lor s-a întors din luptă în tabără, pentru a se odihni și a se recupera după boli și răni suferite în luptă.Soeum Sokhem, un șef de sat adjunct, povestește cum locuința sa se află în „zona de pericol” militarizată de-a lungul frontierei, dar se simte obligat să se întoarcă la fiecare câteva zile pentru a-și verifica casa, a îngriji recoltele, a dormi câte o noapte și a vorbi cu vecinii care fac același lucru. Întrebat cum se simte în legătură cu războiul de frontieră, Soeum Sokhem spune că a trăit atât de multe conflicte în Cambodgia încât nu știe cum să-și descrie „sentimentul interior așa cum aș vrea”. A enumerat apoi toate războaiele prin care a trecut de la anii 1960: efectele războiului din Vietnam vecin asupra Cambodgiei; campania de bombardamente americane; regimul genocidar al Khmerilor Roșii și războiul civil care a urmat după intervenția Vietnamului în 1979, care a durat până la mijlocul anilor 1990. Istoria contemporană a Cambodgiei a fost orice, numai pașnică nu, ceea ce explică de ce actualul guvern vorbește atât de des despre pace. Clădirile guvernamentale și panourile publicitare proclamă motto-ul neoficial: „Mulțumim pentru pace”. „Dar cine nu vrea pace?” spune Soeum Sokhem, după ce și-a relatat viața și conflictele prin care a trecut. Acum, la 67 de ani, spune că aude din nou focuri de armă ocazional când se întoarce să-și verifice casa de pe linia frontului.În unele zone de frontieră, precum satele Chouk Chey și Prey Chan din provincia Banteay Meanchey, containerele mari și sârma ghimpată instalate de armata thailandeză blochează accesul către satele odinioară locuite de cambodgieni, ocupate în timpul luptelor. Aceste containere formează acum un fel de nouă frontieră între cele două țări. Armata cambodgiană a interzis, de asemenea, oamenilor precum fermiera Sun Reth, în vârstă de 67 de ani, să se întoarcă la casele lor din zonele de front, care rămân puternic militarizate, cu trupe pregătite în orice moment pentru o nouă rundă de lupte. „Acum baza militară cambodgiană este chiar lângă casa mea”, spune Sun Reth, adăugând că autoritățile nu îi permit să doarmă în modesta ei casă sau să culeagă nuci de caju din ferma ei pentru a obține un venit.Pentru cei strămutați, viața în tabere este o luptă zilnică. Ei supraviețuiesc din donații de ajutor, iar cei mai norocoși trec de la corturi de urgență la case din lemn pe piloni, oferite de guvernul cambodgian. Dar tensiunea dintre Bangkok și Phnom Penh rămâne evidentă, iar armistițiul fragil de-a lungul frontierei thailandezo-cambodgiene înseamnă că viața nu poate reveni încă la normal. Familiile strămutate trăiesc cu teama că luptele pot reizbucni în orice moment, iar copiii lor plătesc cel mai scump preț: educația întreruptă, traumele psihologice și un viitor incert.### De ce este important:Acest articol evidențiază impactul devastator al conflictelor de frontieră asupra civililor, în special asupra copiilor, a căror educație și bunăstare sunt grav afectate. În contextul tensiunilor persistente dintre Cambodgia și Thailanda, povestea acestor familii strămutate subliniază nevoia urgentă de soluții diplomatice durabile și de sprijin internațional pentru a preveni o criză umanitară prelungită. De asemenea, arată cum conflictele regionale, chiar și cele aparent localizate, au consecințe profunde asupra generațiilor viitoare, subminând șansele la o viață normală și la educație.