În Veracruz, „La Bamba” nu este un hit de radio, ci himnul unui gen muzical regional numit son jarocho – muzica Veracruzului. Și ea cântă la fandangos, acele petreceri comunitare pline de bucurie care n-au absolut nimic de-a face cu serviciul de streaming de filme cu același nume. Fandango-ul a apărut din populația multietică care s-a dezvoltat de-a lungul Coastei Golfului după ce conquistadorul Hernán Cortés a ancorat aici și a fondat Veracruz ca primul port al Mexicului, în începutul secolului al XVI-lea. Această muzică populară sincopată, jubiloasă, este un amestec (melange) de influențe europene, caribene și indigene.
Deși fandangourile – unde oamenii se adună să cânte, să cântă și să danseze – au mai bine de 300 de ani, popularitatea lor se răspândește acum pe glob, găsind noi publice avide de autenticitate.
O noapte de august pe tarimă
Este sâmbătă seară, mijloc de august. Boala de căldură a zilei încă nu s-a stins. Un cuplu dansează pe o platformă de lemn, femeia într-o rochie florală care se ridică în valuri la fiecare bătură a călcâielor, bărbatul într-un pălărie de paie tradițională jarocho și o cămașă tropicală udață de pot. Pe la o parte, un bărbat în tricou negru și ochelari de soare cântă pe un quijada – maxilarul unui măgar – răzuind dinții și lovind mandibula ca să le facă să rascanească. Oamenii beau bere mexicană rece ca gheata și mănâncă tamale învelite în foi de banan.
Pe măsură ce noaptea avansează, spectatorii se alătură trio-ului de muzicieni, transformându-l într-o sesiune de jam uriașă. Cântă pe jarana, o chitariță de opt coarde, diminutivă, autohtonă regiunii. În curând, „La Bamba” are douăzeci de jaraneros acolo, strumând, iar melodia de trei acorduri continuă – tranclike – timp de 15 minute.
„Pentru a dansa La Bamba, / Pentru a dansa La Bamba / Trebuie să ai puțină gratie, / O puțină gratie și altceva / Și sus și sus…”
Când 15 minute sunt „nimic”
„15 minute sunt nimic”, zice Tacho Utrera, muzician jarocho premiat la Grammy și renumit lutier. „În Tlacotalpan, unde au loc cele mai mari fandangouri pe care le-am văzut, poți avea 80 de muzicieni. La Bamba și dansul pot dura o oră. Cânți și cânți, dansatorii se schimbă și se schimbă, și e interminabil!”
Utrera știe de ce vorbește. Jarana-sa de opt coarde este sculptată dintr-un singur bloc de cedru spaniol, exact ca acum secole. Este un instrument care poartă istoria între fibrile lemnului.
Din umbră în lumină: renașterea unui popor
Nu a fost mereu așa. În anii ’60 și ’70, fandangourile și son jarocho au căzut în dezuetudine. Era considerată muzică de „joasă condiție” – gândiți-vă la rădăcinile blues-ului delta în juke joint-urile din Mississippi. „Mai exista fandangouri, dar erau petreceri mici, de familie”, spune Gilberto Gutiérrez, unul dintre gigantii son jarocho și membru fondator al trupei seminale Mono Blanco. „Când se vorbea de son jarocho, se spunea că e muzica a oamenilor beți… Ne-am legat instrumentele sau am plecat în Mexico City să căutăm giguri.”
Astăzi, pe când Mexicul și orașele din întreaga lume caută autenticitate, originalitate și suflet, son jarocho prosperează. Fiecare weekend în Veracruz au loc fandangouri pentru botezuri, zile de naștere, pomine, zile de sfinți și pură bucurie de a exista. Fandango-ul de sâmbătă seara este organizat lunar în vechiul oraș de Veracruz de Centrul Cultural caSon, care sărbătorește anul acesta 25 de ani de existență. Gilberto Gutiérrez a fost fondatorul Centrului.
„Fandangourile au loc pentru că există o comunitate în jurul muzicienilor, dansatorilor, cântăreților și a bucătarelor care aduc mâncare”, spune Gutiérrez. „Oamenimea are nevoie de această întâlnire. Toți avem nevoie să apartinem la ceva. Și cred că de aceea fandangourile s-au răspândit de departe și de larg.”
De la Finlanda la Tokyo: un limbaj universal
Astăzi, poți auzi son jarocho în Mexico City, Argentina, Spania, Finlanda, Germania, Elveția, Danemarca, Franța, Tokyo, Canada și în orașele americane cu populații latino mari, precum Los Angeles și New York. Un element esențial al acestei muzici este el zapateo, dansul claqué. Este performanță și percuție în același timp, pentru a ține muzicienii la coarde în ritm. Platforma de lemn se numește tarima.
„A păși pe o tarimă este un act de respect și deșteptate – că știi să dansezi”, spune Ada Veronica, profesoară de liceu din Puebla, care dansează de 20 de ani. „Nu ar trebui să urci acolo dacă nu știi ce faci.”
Cursurile de muzică și dans jarocho oferite la caSon se umplu repede. Deși tinerii mexicani îmbrățișază genuri care sparg barierele, precum reggaetonul și corridos tumbados, ei se aruncă și la fandangouri.
„Doar o simți, o trăiești”
„Doar o simți, o trăiești”, spune Paloma Rizo, o învățătoare de 28 de ani, care a luat jarana în mână anul acesta. Era la fandango, cântând cu toată inima. „Chiar dacă oamenii nu știu ce este un fandango, ei simt energia. E o limbă care nu are nevoie de cuvinte.”
Cuvintele ei rămân suspendate în aerul cald de noapte, peste rascânitul quijada-ului, peste strumăitul colectiv al jaranelor, peste bătutul ritmic al călcâielor pe tarimă. Aici, în Veracruz, muzica nu este un spectacol la care asisti pasiv. Este un ritual al apartenenței, un fir care leagă trecutul de prezent, localul de global.
Când clopotele vor suna din nou „La Bamba” la ora exactă, nu va fi un simplu semnal de timp. Va fi o invitație. O reamintire că, undeva, pe o platformă de lemn udă de pot, o comunitate continuă să scrie istorie, un acord de trei note la rând.
De ce este important:
Acest articol nu este doar un reportaj de călătorie muzicală; este o fereastră deschisă spre modul în care o tradiție orală de 300 de ani supraviețuiește și prosperează în era digitală. Son jarocho și fandango-ul demonstrează că cultura nu este un muzeu static, ci un organism viu care se adaptează prin participare activă. Renașterea acestui gen – de la apropierea extincției în anii ’70 la o mișcare globală astăzi – oferă un model puternic pentru alte culturi minoritare: autenticitatea, comunitatea și ritualul colectiv (dansul, cântatul, mâncarea împreună) sunt antidotul la izolarea modernă. Faptul că tinerii mexicani, expuși la reggaeton și algoritmi, aleg să învețe jarana și să danseze pe tarimă, dovedește că nevoia de apartenență și de „a fi prezent în corp” este mai puternică decât orice tendință virală. Pentru România, unde tradițiile populare caută adesea căi de a atinge generațiile noi, modelul veracruzian – centru cultural ca spațiu deschis, instrumente accesibile, dans ca percuție, incluzivitate radicală – este o sursă de inspirare concretă și replicabilă.
