Strâmtoria Hormuz, un canal de apă de doar 34 de kilometri de lățime între Iran și Peninsula Arabă, este una dintre cele mai critice artere ale comerțului mondial. Prin ea trece aproximativ 20% al petrolului global și aproximativ un tert al gazelor lichefiate (GNL). Orice blocaj, chiar și parțial, are efecte imediat pe prețurile energetice internaționale, creșterea inflației și instabilitatea piețelor financiare. De la începutul anului 2024, tensiunile au crescut după o serie de incidente navale — inclusiv atacuri contra navelor comerciale și navele de război — pe care Iran le-a atribuit provocărilor americane și israelene, în timp ce Washington și aliții săi au accusat Teheran de a folosi tactici de „împărat și stăpânește” pentru a exercita presiune pe regiune.
În acest context, vizita ministrului iranian la Islamabad nu este doar un gest de cortozie diplomatică. Pakistan, ca stat nuclear cu legături istorice și religioase cu Iran, dar și cu parteneriate strategice cu SUA și Arabia Saudită, ocupă un loc unic în echilibrul de puteri din Asia de Sud și Marea Medie. Islamabad a fost de mult un mediator tacit în crize regionale — de la conflictele Afganistanului la tensiunile Indo-Pakistane — și are capacitatea de a facilita dialoguri pe care alte state le consideră prea riscante sau prea politicizate pentru a le iniția direct.
Deși Teheran a repetat că nu dorește negociări directe cu Washington — o poziție coerentă cu narativul intern de rezistență față de „imperialismul american” și cu cerința de a nu da impresia de cedare — existența acestor vizite parallele sugerează că canalele de comunicare indirectă sunt, de fapt, active. Diplomatii pakistani, cunoscuți pentru expertiza lor în negocieri sensibile, ar putea servi ca intermediari de încredere, transmitând mesaje, clarificând intenții și identificând puncte comune fără a expune niciuna dintre părți la riscul unei înfrângeri percepute.
Ce este realmente în joc? Pentru Iran, stakes-ul este existențial. O escaladă militară cu SUA sau aliții săi ar putea duce la atacuri contra instalațiilor nucleare, sancțiuni economice mai severe (inclusiv posibile restricții pe exportul de petrol prin intermediul unei coalitii navale), și un izolare diplomatică mai adânciă — tot în contextul unei economii deja deprimate de inflație, șomaj și presiuni sociale. În același timp, Teheran are nevoie de un mod de a reduce presiunea interna fără a da impresia de capitulare — o echilibrare delicată pe care diplomacia pakistană o poate facilita prin formulări ambiguu, garantii de nenepătrundere și compromisuri simbolice (de exemplu, o limitare voluntară a enrichimentului uranului sub o cierto prag, schimbată cu o reducere graduală a sancțiunilor).
Pentru SUA, stakes-ul este de a evita o nouă crize în Marea Medie care să distrage atenția și resursele de la prioritățile strategice în Asia de Est (China) și Europa (Ucraina), în timp ce se menține credibilitatea ca putere globală capabilă să gestioneze conflictele fără a se implice în războiuri costisitoare. O soluție diplomatică în Strâmtoria Hormuz ar permite Washington să redea controlul narrativului — să arate că diplomacy funcționează, chiar și cu adversarii — și să reducă riscul de a declanșa un conflict care ar putea implica aliații săi din Gulf (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Oman) într-un război regional cu consecințe globale.
De asemenea, există o dimensiune tehnologică și de nonproliferare: orice acord care să reducă tensiunile în Hormuz ar putea deschide ușa la discutii despre limitarea enrichimentului uranului iranian sub nivelul de 60% (aproape de arma nucleară) și returnarea la monitoringul streng al AIEA — un obiectiv pe care SUA l-a promovat constant, dar pe care Iran l-a refuzat de repetat în fața presiunii militare.
Pakistanul, de partea sa, are tot să câștige. Poziționându-se ca mediator de credibilitate, Islamabad poate întări rolul său în arhitectura de securitate regională, atrage investiții din partea statelor Gulf în infrastructură și energie, și consolidează relațiile cu Teheran — un partener important pentru comerțul de gaz și energie, mai ales în contextul crizei energetice globale. În același timp, evitarea unui conflict mare la frontierele sale reduce riscul de refugee, de trafic de arme și de instabilitate transfrontalieră — probleme cu care Islamabad se confruntă deja.
Este, totuși, important de recunoscut că optimul este prudent. Negocierile indirecte sunt fragile. O declarație incaută, un incident naval sau o provocare de la aliții regionali (de exemplu, Israel sau grupele pro-iraniene din Irak, Liban sau Yemen) pot derupa rapid orice progres. De plus, iranișii sunt skeptici față de intențiile americane, amintind de retragerea unilaterală din JCPOA în 2018 și de sancțiunile „de maximă presiune” care au urmat. Din partea SUA, există frica de a fi perceși comoati — în special într-un context electoral intern unde orice concesție față de Iran poate fi prezentată ca slabiciune.
În concluzie, vizita din Islamabad nu este doar o întâlnire diplomatică — este un test. Un test al voinței de a evita escaladă, al capacității de a comunica prin intermediari, și al posibilității de a transforma un conflict latent într-o oportunitate de stabilitate. Dacă diplomacia va reuși, nu doar Strâmtoria Hormuz va fi salvată — ci se va deschide o drum nou pentru negocierea programului nuclear, reducerea tensiunilor regionale și reconstruirea încrederei, chiar și între statele cu istoriile cele mai complicate. Dacă va eșua, riscul nu este doar economic sau militar — este de a ne apropia de o față de război pe care nimeni nu vrea, dar pe care toți contribuie să o construim, pas cu pas.
