În aprilie, am însoțit un prieten într-o vizită în satele din provincia Daikundi, în centrul Afganistanului. Scopul călătoriei era să vorbim cu fermieri care beneficiaseră de un proiect derulat de o ONG activă în agricultură și să evaluăm impactul acestuia. Săptămâna petrecută călătorind alături de el a fost extrem de revelatoare în ceea ce privește starea sectorului non-profit din țară.
Proiectul respectiv oferea depozite frigorifice cu energie zero pentru păstrarea recoltei – fructe și legume – în zonele rurale. La prima vedere, ideea părea promițătoare: le oferea fermierilor spațiu de stocare pentru a-și putea vinde produsele pe parcursul mai multor luni. Cu toate acestea, fermierii cu care am vorbit în câteva sate ne-au arătat grămezi de mere putrezind sub pomi. Ei s-au plâns că depozitele aveau spațiu pentru merele a doar două-trei familii din tot satul.
Într-un alt sat, am văzut frustrarea generată de un alt proiect, al unei ONG-uri diferite. Acea organizație cumpărase semințe importate pentru diverse legume și le distribuisse fermierilor. Personalul a oferit instruire, a organizat săptămâni de ateliere despre metode și tehnici de cultivare și a monitorizat în mod regulat culturile. Participanții locali au investit timp, energie, pământ și apă semnificative în proiect. Dar recolta obținută din aceste semințe importate a fost foarte mică și de calitate slabă. În ciuda sumelor enorme cheltuite de ONG pentru studii, instruire, logistică, transport și salarii, legumele pentru fiecare familie s-au ridicat la aproximativ 450 de afgani (aproximativ 7 dolari). Nu a existat nicio responsabilitate pentru pierderile fermierilor.
Astfel de povești sunt comune în comunitățile rurale din Afganistan. În timp ce organizațiile de ajutor publică rapoarte despre realizările lor, mulți beneficiari câștigă puțin din proiecte prost concepute, care nu reușesc să abordeze provocările reale cu care se confruntă. Costul acestor proiecte este extrem de ridicat, dar rezultatul este adesea prea mic.
De când talibanii au preluat controlul asupra Kabulului și coaliția condusă de SUA s-a retras din țară, ajutorul umanitar și finanțarea în Afganistan s-au prăbușit dramatic. Lupta pentru a obține fonduri, însă, nu a dus la o eficiență, responsabilitate și transparență mai bună în rândul ONG-urilor care încă operează în Afganistan. Acesta nu este un fenomen recent.
Între 2001 și 2021, Afganistanul a devenit imaginea de poster a corupției, delapidării și risipei de ajutoare străine. Un jurnalist american l-a descris ca fiind „eșecul de 148 de miliarde de dolari”. Potrivit Inspectorului General Special pentru Reconstrucția Afganistanului (SIGAR), înființat de Statele Unite pentru a investiga fraudele cu fonduri americane, între 26 și 29 de miliarde de dolari s-au pierdut din cauza delapidării sau a cheltuielilor risipitoare. Aceasta este doar finanțarea oferită de guvernul SUA; nu există o estimare pentru cât s-a irosit de la alți donatori.
În timp ce o mare parte din fondurile străine au mers către sectorul de securitate, o sumă semnificativă a ajuns în sfera non-profit, unde risipa era de asemenea larg răspândită. Proiecte în valoare de milioane, dacă nu miliarde, au devenit o oportunitate ratată de a îmbunătăți viețile afganilor, în special în zonele rurale. Aceasta este o moștenire care persistă și astăzi.
Această situație nu este unică în Afganistan. Sectorul de dezvoltare din întreaga lume este cunoscut pentru risipă și ineficiență. În contextul afgan, acest lucru este agravat de lipsa de control și dificultatea muncii pe teren. Multe ONG-uri străine nu implementează direct proiectele lor; în schimb, lucrează prin parteneri de implementare (PI), care la rândul lor externalizează implementarea către subcontraactori. Acest lanț extins de actori înseamnă că adesea lipsește un control al calității și o supraveghere adecvată, iar există motivația de a efectua o muncă de calitate inferioară pentru a crește profitul.
Mai mult, preocuparea principală a PI-urilor este obținerea de fonduri. Astfel, ei prezintă adesea propuneri de proiecte care arată bine pe hârtie, dar nu au neapărat un impact substanțial asupra circumstanțelor populației locale sau nu răspund nevoilor lor cele mai urgente.
În cele din urmă, există multă risipă în remunerație, mai ales când vine vorba de personalul internațional. Angajații străini au adesea salarii de până la 10.000–20.000 de dolari pentru a face o muncă pe care un angajat local ar putea să o facă pentru mult mai puțin.
Este clar că, în contextul tăierilor globale ale fondurilor donatorilor, sectorul de dezvoltare se zbate. Acesta ar trebui să fie un moment de schimbare. În Afganistan, unde nevoia populației locale este imensă, iar finanțarea disponibilă se micșorează, ONG-urile pot prelua această schimbare în propriile mâini.
Cel mai simplu prim pas pe care ONG-urile îl pot face este să angajeze localnici calificați pentru a planifica și conduce proiecte. Ei ar cunoaște cultura locală, realitățile și nevoile reale ale comunităților, precum și prețurile pieței și condițiile de teren. Ei pot ajuta nu doar la optimizarea costurilor proiectelor, ci și la asigurarea că acestea au un impact real și măsurabil.
În plus, ONG-urile ar trebui să evite un lanț extins de PI-uri și subcontraactori. De asemenea, ar trebui să colecteze în mod regulat feedback de la comunitățile locale și de la lucrătorii de teren direct, pentru a evalua eficacitatea proiectelor în timpul implementării, evitând astfel repetarea acelorași greșeli.
Proiectele au mai multe șanse să producă rezultate durabile dacă ONG-urile investesc în abordarea provocărilor naționale presante, cum ar fi șomajul, infrastructura și accesul la piețe. Îmbunătățirea eficienței și eficacității nu ar asigura doar servicii și ajutor mai bune pentru beneficiarii afgani, ci ar face și organizațiile mai competitive pentru fondurile din ce în ce mai reduse. Aceasta este singura modalitate de a salva sectorul ONG nu doar în Afganistan, ci și în restul lumii.
De ce este important:
Acest articol evidențiază o problemă sistemică din sectorul umanitar și de dezvoltare: ineficiența și risipa cronică, care afectează în special cele mai vulnerabile comunități. În contextul scăderii fondurilor globale și al crizei umanitare din Afganistan, este crucial ca ONG-urile să își revizuiască modelele de operare, să angajeze personal local și să reducă lanțurile birocratice. Schimbarea nu este doar o opțiune, ci o necesitate pentru a asigura că ajutoarele ajung acolo unde sunt cu adevărat nevoie și că nu se mai repetă eșecuri costisitoare precum merele putrezite ale Daikundi. Lecțiile din Afganistan pot fi aplicate și în alte zone de conflict sau sărace, unde eficiența și responsabilitatea pot face diferența dintre viață și moarte.
