Sullivan a explicat că fondul ar fi susținut de investiții externe, nu de plăți directe din partea Statelor Unite. Cu toate acestea, el a atras atenția că memorandumul de înțelegere nu exclude explicit participarea americană. „Iranul se așteaptă la 300 de miliarde de dolari din surse externe, iar Statele Unite s-au angajat să ajute la asigurarea acestor fonduri”, a declarat Sullivan pentru NPR. Aceasta reprezintă o schimbare majoră față de acordul nuclear din 2015, cunoscut sub numele de JCPOA (Planul Comun de Acțiune Cuprinzător). În cadrul acelui acord, Statele Unite nu au oferit Iranului bani americani, ci au ridicat sancțiunile după ce Teheranul a respectat restricțiile nucleare, permițându-i să își acceseze activele înghețate din străinătate și să reia vânzările de petrol.
Propunerea actuală, însă, este mult mai vagă. Documentul de doar două pagini, comparativ cu cele 159 de pagini ale JACPOA, nu impune Iranului să reducă sau să limiteze activitățile nucleare, permite Teheranului să păstreze stocul de uraniu îmbogățit pe teritoriul său și lasă măsurile cheie de inspecție și verificare pentru negocieri viitoare. În acordul din epoca Obama, 97% din uraniul îmbogățit al Iranului a fost expediat în străinătate, iar inspectorii internaționali au primit acces extins la instalațiile nucleare.
Cine ar putea plăti, de fapt, acești 300 de miliarde de dolari? În lipsa unor detalii clare, analiștii sugerează mai multe scenarii. Primul ar fi implicarea unor state din Golf, precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite sau Qatar, care au atât resurse financiare, cât și interesul de a stabiliza Iranul pentru a evita o criză regională. Al doilea ar fi parteneri europeni, deși aceștia au fost sceptici față de abordarea administrației Trump. Un al treilea scenariu ar fi investiții private, dar riscul politic și instabilitatea din Iran descurajează marile corporații. În plus, există posibilitatea ca fondul să fie alimentat din activele iraniene înghețate, deși acestea sunt estimate la mult mai puțin de 300 de miliarde de dolari.
Sullivan a subliniat că, spre deosebire de JCPOA, noul acord nu oferă garanții solide. „Nu există cerințe stricte de reducere a activităților nucleare, iar verificarea este lăsată pe mai târziu”, a spus el. Aceasta ridică semne de întrebare cu privire la eficacitatea fondului: dacă Iranul nu este obligat să își limiteze programul nuclear, ce stimulent ar avea să folosească banii pentru reconstrucție și nu pentru arme?
Președintele Trump a declarat că contribuabilii americani nu vor plăti, dar angajamentul de a „ajuta la asigurarea fondurilor” poate implica garanții sau facilități financiare care, în cele din urmă, ar putea fi suportate de contribuabili. De asemenea, există riscul ca fondul să devină o sursă de corupție sau să fie folosit pentru a sprijini regimul iranian, fără a aduce beneficii reale populației.
Pe scena internațională, reacțiile sunt împărțite. Israelul și statele din Golf privesc cu îngrijorare orice acord care nu include garanții nucleare stricte. Europa, pe de altă parte, ar putea fi deschisă la un dialog, dar insistă pe transparență și verificare. Rusia și China, care au relații economice cu Iranul, ar putea profita de pe urma fondului, dar nu vor contribui semnificativ.
În concluzie, propunerea de 300 de miliarde de dolari rămâne o enigmă. Fără un mecanism clar de finanțare și fără garanții nucleare, riscă să fie fie o promisiune goală, fie o sursă de noi tensiuni. Jake Sullivan a rezumat bine situația: „Este ceva complet nou, dar și complet nesigur”. Rămâne de văzut dacă administrația Trump va reuși să transforme această viziune într-un acord viabil sau dacă va rămâne doar un alt capitol controversat în istoria relațiilor americano-iraniene.
