Cine este proprietarul înregistrărilor prezidențiale? Departamentul de Justiție al lui Trump spune că este el

În ultimele luni, administrația Trump a lansat un provocare fără precedent față de un pilon al transparenței guvernamentale: Legea înregistrărilor prezidențiale (Presidential Records Act – PRA) din 1978, care a fost adoptată de Congres în urma scandalului Watergate pentru a asigura că documentele prezidențiale, inclusiv corespondența, notitele și mesajele electronice, aparțin poporului american și trebuie păstrate de Arhivele Naționale. Acum, Departamentul de Justiție al administrației Trump a declarat că această lege este neconstituțională, argumentând că încetează independența și autonomia președintelui garantată de Articolul II al Constituției. În un memorandum semnat de T. Elliot Gaiser, seful Biroului de Consiliere Juridică al DOJ, se afirmă că PRA „întrănește neconstituțional independența și autonomia președintelui” și că constituie „un regim permanent și încărcător de reglementare congressională asupra președinței, fără niciun scop legislativ valid și identificabil“. Această poziție nu este doar o interpretare juridică – este un act de provocare constitutională care amenințează să distruge decenii de precedent în mattera responsabilității guvernamentale. Istoricii, arhivarii și organizările de supraveghere au reacționat cu alarmă. Asociația Istoricilor Americani a dus în judecată administrația Trump, cerând unui judecător federal din Washington, D.C. să blocheze orice încercare de distrugere sau alterare a documentelor prezidențiale. Istoricul Timothy Naftali, fost director al Bibliotecii Prezidențiale Nixon, a declarat că atacul administrației împotriva PRA este „o încercare de justificare post factum pentru a fi luat proprietatea publică și lăsat ea la Mar-a-Lago“. El se referă la cazul din 2022, când au fost recuperate 15 cutii cu documente prezidențiale din resortul lui Trump din Florida, inclusiv materiale clasificate, care au dus la o închivărie penală (poi abandonată după reelection). Istoricul Matthew Connelly de la Columbia University a avertizat că dacă această interpretare va prevalea, viitorii președinți vor putea distruge la voință orice document care nu-i place în lumina publică – inclusiv ordine de atac, corespondență diplomatică sau note privind crizele naționale, precum cea din racheta cubană din 1962. „În America, cred că majoritatea dintre noi am înțeles acum că președintele lucrează pentru noi – și documentele, înregistrările hotărârilor pe care le luă în numele nostru, sunt noastre, este istoria noastră“, a spus Connelly. De asemenea, avocații din cadrul organizației American Oversight au subliniat că formarea privind retenția documentelor, menționată de porta-vocea Casei Albă Abigail Jackson, nu se aplică în practică la cei doi cei mai importați funcționari: Trump sau vicepreședintele Vance. Dan Jacobson, avocat al Asociației Istoricilor Americani, a accusat administrația de a-și atribuit autoritatea de a declara că Suprema Curtă a greșit și de a ignora o lege doar pentru că nu-i place. „Ele zic doar: credem că Suprema Curtă este greșită – și folosesc cuvântul ‘greșită’ de mai multe ori“, a spus Jacobson. „Asta înseamnă că ramura executivă se atribuie autoritatea de a declara că Suprema Curtă a greșit și de a ignora o lege pe baza unei simple disconvenții“. Acest argument a fost descris de Christopher Fonzone, fost lider în biroul DOJ care a emis memorandumul, ca „un fulger neașteptat de orice opinie a ramurii executieve, a Supremei Curti ori chiar și a eruditei juridice contemporane“. De fapt, în anul 1974, Suprema Curtă a hotărât unanim președintele Nixon să livreze înregistrările din Casa Albă unui procuror special – o hotărâre care a dus la demisia lui și a dus la adoptera PRA. De atunci, administrațiile republican și democrat au respectat în mare parte această lege – până acum. Acum, cu această nouă poziție, administrația Trump nu doar contrazice un precedent de pół secol, ci pune la pericol fundamentul responsabilității democratică: dacă un președinte poate decide ce este important de păstrat și ce poate fi distrus, atunci nu există niciun control real asupra puterii executieve. Istoricii avertizează că fără aceste documente, viitorii cercetători nu vor putea înțelege deciziile critice – de la războaie și tratatele internaționale până la crizele de sănătate publică sau deciziile economice – și că istoria nu va mai fi o reconstrucție obiectivă, ci un produs al voinței președintelui de a-și controla narativa. În esență, ce este în joc nu sunt doar hârtie și fișiere electronice – este principiul că puterea nu este deopotrivă, ci responsabilă. Și dacă președintele pot șterge urmele acțiunilor lor, atunci nu mai avem o democrație – avem o autochtonie cu o fațadă de legalitate.