Shehnaz Bano, o mamă de 38 de ani cu doi adolescenți, locuiește într-o încăpere dărăpănată dintr-un cartier muncitoresc din New Delhi. În fiecare zi, ore în șir, cosește piese pentru jachete de piele – o mânecă, un panou frontal sau spate, un umăr. Pentru fiecare piesă primește doar 100 de rupii (aproximativ un dolar). „Dacă aș fi fost angajată într-o fabrică, făcând aceeași muncă, aș fi fost plătită mult mai mult”, spune ea.
Bano face parte dintre cei aproximativ 260 de milioane de muncitori la domiciliu din întreaga lume, conform estimărilor WIEGO (Women in Informal Employment: Globalising and Organising). Această forță de muncă este puternic feminizată – aproape 57% sunt femei. Muncitorii la domiciliu sunt cei care produc bunuri sau prestează servicii în sau în apropierea locuințelor lor, fiind parte a economiei informale globale. Caracteristicile acestui tip de muncă includ salarii mici, lipsa securității sociale, ore de muncă nereglementate și absența concediilor plătite.
Convenția 177 a fost primul apel cuprinzător pentru un standard internațional pentru muncitorii la domiciliu. Ea îndemna statele membre ILO să adopte politici care să promoveze egalitatea de tratament între acești lucrători și ceilalți salariați. Cu toate acestea, doar 13 țări au ratificat-o până acum, și niciuna din Asia de Sud – regiunea care concentrează cei mai mulți muncitori la domiciliu și care este centrul global al lanțurilor de aprovizionare din modă și producție.
Renana Jhabvala, activistă în vârstă de 73 de ani, membră a SEWA (Self Employed Women's Association), era în sala de la Geneva când Convenția a fost adoptată. „Discuțiile au durat aproape 21 de zile. Nu știam dacă va fi adoptată. În final, a fost votată cu majoritate”, își amintește ea cu emoție. Dar optimismul acelui moment s-a diminuat, pe măsură ce progresul a fost lent.
Experții și activiștii pentru drepturile muncii spun că lipsa recunoașterii muncitorilor la domiciliu a adâncit inegalitățile structurale, mai ales în țări în curs de dezvoltare precum India. Femeile sunt cele mai afectate, rămânând „invizibile” pentru factorii de decizie, în timp ce sunt forțate să muncească în condiții nesigure și exploatatoare.
Deepa Bharathi, specialist senior la ILO, subliniază că „munca la domiciliu este adesea considerată o extensie a responsabilităților casnice”, ceea ce duce la subevaluare. Ea adaugă că „provocările legate de inspecția muncii, lipsa datelor și invizibilitatea în politici au încetinit progresul”.
Bano locuiește în Kapashera, o zonă numită după cuvântul „bumbac”, unde se găsesc numeroase unități de confecții din bumbac și piele. În aleile înguste, clădirile închiriază camere simple familiilor de muncitori informali. Soțul ei lucrează ca operator de lift într-un mall de lux din Gurugram. Povestea lui Bano este tipică: a început ca răsucitoare de beedi (țigări rulate manual) în satul ei din Uttar Pradesh, apoi s-a mutat în Delhi și a început să coasă jachete de piele acasă. Tranziția nu i-a schimbă situația precară: ore lungi, muncă neregulată, salarii mici și dureri de degete și ochi. O jachetă vândută pe piața externă cu 200 de dolari îi aduce ei mai puțin de un dolar pe piesă. „Numai cei care sunt în dificultate fac această muncă. Avem chirie, facturi, cumpărături și taxe școlare. Cât poate face soțul meu singur?”, se întreabă ea.
Muncitorii la domiciliu se împart în două categorii: cei care lucrează pe cont propriu și au acces direct la piețe, și cei plătiți la bucată, de obicei prin intermediari. Bano aparține celei de-a doua categorii, considerată mai vulnerabilă din cauza plăților arbitrare și mici.
În același cartier, Sangeeta Devi, de 30 de ani, adaugă ultimele finisaje – nasturi, reparații – la hainele pe care le produce într-o cameră de 2,4 metri pe 2,4 metri, unde locuiește cu familia ei de șase persoane. „În fiecare zi, sunt 100 de piese de îmbrăcăminte în această cameră mică. Trebuie să le dau la o parte când fac treburile casnice”, spune ea. Gătește pe foc de lemne din cauza prețurilor mari la combustibil. „Când plouă, nu știu ce să salvez – lemnele sau piesele de material textil.”
Shalini Sinha, specialistă WIEGO în munca la domiciliu, afirmă că femeile din India se confruntă cu „invizibilitate continuă” chiar și după 30 de ani de la recunoașterea muncii lor. „Casa este încă văzută ca un loc de locuit, nu de muncă. Munca femeilor acasă este considerată o extensie a îngrijirii familiei”, explică ea. Ea subliniază nevoia urgentă de statistici mai bune și de o lege dedicată muncitorilor la domiciliu – care încă nu există.
Elizabeth Khumallambam, de la CSCD, o organizație care lucrează cu femei muncitoare la domiciliu, menționează că un cod de securitate socială introdus în India în 2020 menționează acești lucrători, dar „nimeni nu știe cum va fi implementat”. Codul a consolidat nouă legi privind securitatea socială într-un cadru unic, dar aplicarea practică rămâne incertă.
Alakh N Sharma, economist al muncii, atrage atenția asupra unei „părtiniri în sistem”, care face ca munca femeilor să fie exclusă din statistici. El sugerează că investigațiile tehnologice, întrebările mai pertinente și sensibilitatea anchetatorilor ar putea ajuta la corectarea acestei lacune. „Siguranța este o altă problemă – multe femei nu sunt dispuse să răspundă la întrebări din cauza riscurilor”, adaugă el.
Convenția 177 a fost un pas important, dar realitatea de pe teren arată cât de departe suntem de aplicarea ei. În timp ce muncitorii la domiciliu din India continuă să lupte pentru drepturi egale, rămâne întrebarea: câți dintre noi recunosc cu adevărat valoarea muncii lor?
De ce este important:
Acest articol evidențiază o problemă globală gravă: munca la domiciliu, deși recunoscută oficial de ILO acum 30 de ani, rămâne invizibilă și lipsită de protecție în multe părți ale lumii, în special în Asia de Sud. În India, milioane de femei lucrează ore întregi în condiții precare, fără salarii echitabile sau securitate socială. Înțelegerea acestei realități este crucială pentru a promova politici care să includă acești lucrători în sistemele de protecție socială și pentru a combate inegalitățile de gen adâncite de economia informală.
