Președinta Costa Rica, Laura Fernandez, a lansat vineri o declarație care a trăsnet, deloc ușor, paisibilul peisag politic al Americii Centrale. Într-un interviu acordat Reuters, șefa statului a sugerat că operațiuni militare ale Statelor Unite pe teritoriul țării ar putea aduce „beneficii evidente pentru securitatea națională”, condiționate de urmărire unui „obiectiv comun împotriva criminalității transnaționale, a traficului de droguri transnațional, a terorismului transnațional”. Dar, ca orice promisiune politică din regiune, aceasta vine cu un asterisc de dimensiuni mari: aprobarea Congresului național. Și, poate cel mai important, Fernandez a fost rapidă să adauge că „nu există planuri în lucru” pentru o astfel de prezență a forțelor americane.
La o primă citire, pară o contradicție: de ce deschizi ușa dacă nimeni nu vine? Răspunsul se află în presiunea uriașă sub care se află Costa Rica astăzi. Țara care a abolit armata în 1948 și s-a mândrit de decenii cu statutul de „Elveția Americii Centrale” se confruntă acum cu o realitate brută: rata criminalităților a dublat în ultimul deceniu, ajungând la 17,2omorți la 100.000 locuitori în 2023. Pentru o națiune obișnuită cu siguranță relativă, cifra aceasta este un șoc, nu doar o statistică. Narcotraficul, care folosește Costa Rica ca punct de tranzit vital către Statele Unite și Europa, a transformat porturile și orașele costiere în câmpuri de luptă între cartele mexicene, grupurile colombiene și bandele locale.
Fernandez, o populistă de dreapta care a preluat puterea în mai, succedând mentorului său Rodrigo Chaves, a cucerit alegerile din februarie pe o platformă „tough on crime”. Dar, spre deosebire de vecinul din nord, Nayib Bukele din El Salvador, a refuzat, cel puțin pentru moment, să declare starea de urgență. Modelul Bukele – suspendarea drepturilor constituționale, închideri masive, militarizarea poliției – este ispravnic pentru mulți lideri din regiune, dar Fernandez pare să caute o altă cale. Sau, cel puțin, să cumpere timp. Refuzul stării de urgență este, paradoxal, ceea ce face ideea cooperării militare cu SUA atât de atrăgătoare: este un „scurtcircuit” al procesului democratic intern, o modalitate de a aduce putere de foc masivă fără să spui propriile legi fundamentale.
Aici intră în scenă factorul Donald Trump. De la revenirea la Casa Albă, administrația a lansat „Scutul Americilor” (Shield of the Americas), cunoscut și sub numele de Coaliția Anticartel a Americilor (ACCC). Nu este o inițiativă diplomatică clasică; este un apel la arme. Trump a folosit prima întâlnire pentru a împinge liderii de dreapta din regiune să adopte o abordare militarizată a criminalității, ignorând avertismentele privind drepturile omului. Presiunea este simplă: sau vă aliniați la strategia noastră de securitate, sau riscați să fiți lăsați singuri în fața cartelelor – sau, mai rău, să fiți etichetați ca necooperativi.
Dar Costa Rica nu este El Salvador, și nici nu este Ecuador. Experiența ecuadoriană ar trebui să servească ca un semnal de alarmă strident pentru deputații din San José. O rapoartă a Human Rights Watch din iulie a documentat abuzuri groaznice legate de colaborarea militară SUA-Ecuador: pescatori atacați în mare, muncitori fermieri columbieni reținuți, torturați cu execuții simulate, bătuți, șocați electric, într-o razzie susținută de SUA la frontieră. Raportul concluionează cu o friguroasă claritate: „Relația de securitate a celor două țări se aprofundează într-un moment în care ambele guverne s-au implicat în violări grave ale drepturilor omului, alimentate de insistența lor de a cadra confruntațiile cu grupurile criminale organizate ca pe un fel de război”. Mai mult, electoratul ecuadorian a respins, prin referendum, ideea bazei militare străine. Guvernul a ignorat voinea poporului și a mers înainte cu operațiunile.
Mexicul, vecinul puternic al SUA, a refuzat categoric prezența militară americană pe teritoriul său, citând suveranitatea și istoricul lung de intervenții. Costa Rica, însă, nu are armată propriu-zisă de 76 de ani. Forțele sale de poliție sunt mici, subfinanțate și, după cum arată anchetele recente, uneori infiltrate de corupție. În acest vid de putere, oferta americană nu este doar o propunere de parteneriat; este o tablă de salvare politică pentru un guvern care a promis securitate și nu o poate livra singur.
Totuși, constrângerea legislativă menționată de Fernandez nu este o formalitate. Congresul costarican este fragmentat, iar opoziția – de la stânga la centru-dreapta – este profund suspicioasă față de orice mișcare care ar putea fi interpretată ca o renunțare la suveranitate sau o violare a constituției pacifiste. Aprobația unei asemenea legi ar necesita o majoritate calificată greu de obținut într-un parlament unde naționalismul constituțional este o religie laică.
De ce este important:
Aceasta nu este doar o știre diplomatică de rutină. Este un test al democrației costaricene și a identității naționale. Acceptarea militarilor americani ar semnifica ruperea cu 76 de ani de tradiție antimilitaristă și ar expune țara la riscurile documentate în Ecuador: abuzuri, impunitate, eroziunea statului de drept. Refuzul, pe de altă parte, lăsă Fernandez să se confrunte singură cu o criminalitate care o depășește resursele statului. Trump joacă un joc periculos: transformă securitatea hemisferei într-o tranzacție comercială, unde suveranitatea se cumpără cu echipament militar și informații. Pentru Costa Rica, alegerea de azi va defini securitatea generațiilor viitoare: o pază a legii și a drepturilor, sau o militarizare importată care, istoria ne învață, rareori rezolvă cauzele profunde ale violenței, ci doar le mută în altă parte, adesea cu costuri umane dezastruoase. Deputații din San José au acum, poate pentru prima dată în generații, puterea de a decide dacă Costa Rica rămâne o națiune a legii sau devine un alt front în „războiul împotriva drogurilor” condus de Washington.
Costa Rica la un moment decisiv: Președinta Fernandez deschide ușa militarilor americani, dar Parlamentul are ultimul cuvânt
