Începuturile promițătoare și primele fisuri
Mali și-a câștigat independența pe 22 septembrie 1960, iar Modibo Keita a devenit primul președinte al țării. Keita, un susținător fervent al socialismului african, a implementat politici de naționalizare care, însă, nu au adus beneficiile economice scontate. Seceta severă a agravat situația, ducând la recolte slabe și nemulțumiri sociale. În noiembrie 1968, Keita a fost răsturnat printr-o lovitură de stat sângeroasă condusă de locotenentul Moussa Traoré. Acesta a instaurat un regim represiv care a durat 23 de ani. Potrivit Centrului African pentru Studii Strategice, regimul lui Traoré „a deschis focul în mod regulat asupra protestatarilor și a eliminat rivalii sau pe cei care îndrăzneau să se opună”. Mii de malieni au fost uciși, iar corupția a fost endemică, în timp ce creșterea economică a rămas „anemică”.
Scurta perioadă de democrație
În martie 1991, după proteste masive conduse de studenți, locotenent-colonelul Amadou Toumani Touré a preluat puterea printr-o lovitură de stat. Traoré a fost judecat și condamnat pentru uciderea a cel puțin 200 de protestatari, dar a fost grațiat ulterior de președintele Alpha Oumar Konaré în 2002. După lovitură, Touré a condus o tranziție care a dus la o nouă constituție și alegeri multipartite în 1992. Alpha Oumar Konaré a câștigat alegerile și a condus între 1992 și 2002, o perioadă marcată de creștere economică constantă și respectarea libertăților civile. În 2000, Mali a devenit membru fondator al Comunității Democrațiilor, un organism interguvernamental care promovează valorile democratice.
În 2002, Touré a fost ales președinte, însă cei doi termeni ai săi (până în 2012) au fost afectați de corupție rampantă și de o contracție economică. În martie 2012, cu câteva săptămâni înainte de alegeri, căpitanul Amadou Haya Sanogo a condus o lovitură de stat, forțându-l pe Touré să demisioneze. A fost instalat un guvern militar, iar Dioncounda Traoré a devenit președinte interimar civil. În acest timp, separatiștii tuaregi, aliați cu o grupare derivată din Al-Qaida, au lansat o rebeliune care a preluat controlul asupra nordului Mali.
Intervenția franceză și escaladarea violenței
Instabilitatea din nord a determinat liderii africani să propună o intervenție a forțelor ECOWAS, dar Sanogo a refuzat, cerând doar sprijin logistic. O altă grupare, Ansar Dine, a înlăturat rapid rebelii tuaregi și a cucerit orașe cheie din nord. Acest lucru a declanșat intervenția militară franceză la începutul anului 2013, la cererea guvernului malian. Ansar Dine s-a unit ulterior cu alte grupări pentru a forma JNIM (Jama’at Nusrat al-Islam wal-Muslimin).
În septembrie 2013, au avut loc alegeri, iar Ibrahim Boubacar Keita a fost ales președinte. Domnia sa fragilă s-a încheiat în 2020, printr-o nouă lovitură de stat. În 2015, ONU a mediat un acord de pace între guvern și grupările tuarege care luptau pentru un Azawad independent. Cu toate acestea, acordul nu a fost implementat pe deplin.
Loviturile de stat din 2020 și 2021
În august 2020, colonelul Assimi Goita a condus lovitura de stat care l-a înlăturat pe Keita, pe fondul protestelor masive cauzate de probleme economice severe și de avansul grupărilor armate în nord. În septembrie 2020, Bah Ndaw, un colonel în rezervă, a fost învestit președinte interimar, iar Goita a devenit vicepreședinte. În mai 2021, Goita a preluat puterea printr-o a doua lovitură de stat. De atunci, Mali este condus de un guvern militar condus de Goita.
Inițial, junta a promis că va returna puterea civililor până în martie 2024, dar nu și-a respectat promisiunea. În decembrie 2021, Goita a invitat mercenari ruși (grupul Wagner) să sprijine administrația militară în lupta împotriva grupărilor armate, după ce a cerut trupelor franceze – care ajutau la respingerea rebelilor în nord – să părăsească țara. Franța și alte state europene s-au retras în 2023, lăsând un vid de securitate.
Alianțe regionale și noi atacuri
Sub conducerea lui Goita, Mali, împreună cu Burkina Faso și Niger, s-a retras din ECOWAS în ianuarie 2025, formând Alianța Statelor Sahel (AES). Săptămâna trecută, ministrul de externe malian, Abdoulaye Diop, a declarat la un forum de securitate în Senegal că retragerea din ECOWAS este „definitivă”, dar că AES va menține un dialog constructiv cu blocul privind libertatea de circulație și piața comună.
În ianuarie 2024, conducătorii Mali au denunțat acordul de pace din 2015 mediat de ONU cu rebelii tuaregi, acuzându-i de neconformare. Acest lucru a dus la o nouă deteriorare a situației de securitate. Pe lângă tulburările din nord, JNIM a impus o blocadă a importurilor de combustibil în octombrie 2024, paralizând viața în și în jurul Bamako-ului.
Deși au obiective diferite, rebelii tuaregi și JNIM au lansat atacuri coordonate împotriva guvernului, pe care îl consideră un inamic comun. În iulie 2024, au atacat un convoi militar care transporta personal malian și mercenari ruși la Tinzaouaten, în nord-estul Mali. Apoi, în aprilie 2025, au efectuat atacuri coordonate asupra aeroportului din Bamako și în Kati, Mopti, Sévaré și Gao.
Analiză și perspective
Adama Gaye, comentator politic specializat în Sahel și Africa de Vest, a declarat pentru Al Jazeera că guvernul militar condus de Goita „nu poate avea legitimitate în propria țară”. „Au fost teribili în ceea ce privește progresul economic, pacea și stabilitatea”, a spus el, descriind situația actuală din Mali drept „foarte gravă”. „Aceste atacuri vor fi un alt aspect negativ al afirmațiilor lor că pot controla Mali.”
Mali se confruntă acum cu o criză multidimensională: securitate precară, economie șubredă, corupție endemică și o criză de încredere în instituții. Retragerea forțelor internaționale și alianța cu mercenarii ruși nu au adus stabilitatea scontată, ci au adâncit diviziunile. Fără un dialog politic incluziv și fără o soluție durabilă pentru nordul țării, Mali riscă să devină un stat eșuat, unde violența și insecuritatea sunt norma.
De ce este important:
Situația din Mali nu este doar o criză națională, ci una regională, cu implicații pentru întreg Sahelul și Africa de Vest. Colapsul securității din Mali alimentează migrația, traficul de arme și extinderea grupărilor teroriste în statele vecine. În plus, retragerea din ECOWAS și formarea AES subminează eforturile de integrare regională și cooperare economică. Pentru comunitatea internațională, Mali reprezintă un test al capacității de a gestiona tranzițiile post-conflict și de a preveni transformarea unui stat democratic fragil într-un sanctuar al terorismului. Înțelegerea acestei cronologii este esențială pentru a evalua eficiența intervențiilor externe și pentru a găsi soluții sustenabile care să abordeze cauzele profunde ale instabilității: sărăcia, corupția, marginalizarea și lipsa de oportunități pentru tineri.
