La portul Karachi, cel mai mare din Pakistan, aproximativ 3.000 containere rămân blocate, încărcate cu mărfuri destinate Iranului – conținutul exact al acestora rămâne necunoscut, iar navele care ar fi trebuit să le preleveze nu au apărut, în contexte de creștere a tenziunilor în Straitul Hormuz. Această situație nu este un incident izolat, ci parte dintr-o strategie mai largă de presiune economică lansată de administrația americană sub conducerea președintelui Donald Trump, care, conform analiștilor, nu urmărește oprirea completă a comerțului cu Iran, ci controlul său prin intermediul unui blocaj naval eficient.
De conform cu documentele văzute de Al Jazeera, Iran a început activ să caute soluții alternative pentru a debloca fluxul de mărfuri, concentrându-se pe rute terestre și interioare mari care să evite dependența de Straitul Hormuz. Printre aceste variante se numără coridoarele prin Asia Centrală și Caucaz, precum și o propunere de rute terestre prin Pakistan, care ar putea permite transportul containerelor blocate de la Karachi până la frontieră, unde transportul iranian ar prea übernehmenza.
Documentele condivise între liderii industriali pakistani și funcționarii de stat, accesate de Al Jazeera, arată că reprezentanții iranieni și pakistani au discutat posibilitatea unei rute terestre de circa 900 km prin frontieră comună. Funcționarii pakistani au confirmat consultațiile, sub anonim datorită sensibilității subiectului, specificând că, pentru moment, ideea rămâne doar o propunere – o soluție potențială pentru a reduce presiunea asupra portului Karachi, care suferină de aglomerația de containere destinate Iranului.
Dacă planul se materializează, camioanele pakistane vor transporta mărfurile până la frontieră, iar apoi transportul iranian va prea übernehmenza. De asemenea, documentele indică că Iran ar fi dispus să plătească un supliment şoferilor pakistani dacă aceștia ar accepta să transporte mărfurile până la destinația finală în interiorul Republicii Islamice, chiar dacă ruta terestră este mai lentă și mai costisitoare decât transportul maritim.
Această mișcare reflectă o strategie mai largă de rezistență economică pe care Iran a dezvoltat-o în decenii de sancțiuni americane. Conform Javed Hassan, analist financiar și de politică și consilier al Centrului pentru Cercetare și Securitate (CRSS) din Islamabad, Iran a dezvoltat o „arhitectură rezilientă” care îi permite să supraviețuiască presiunile externe. Printre instrumentele de rezistență se numără stocurile mari de petrol – unele estimări sugerează până la 170 de milioane de barele stocate pe navafuri în altă parte, lângă Gulf of Oman – care ar putea susţine veniturile din export pentru câteva luni. De asemenea, Iran a dezvoltat acorduri de barter cu state precum Rusia, China și Pakistan, evitând astfel sistemul de plăți în dolari americani și mecanismele de urmărire sancționate.
De asemenea, Iran a început să percepă taxele de tranzit prin Straitul Hormuz, iar conform agenției de știri semi-oficiale Tasnim, prima venitură din aceste taxe a fost depozitată în Banca Centrală a Iranului. Deși suma exactă nu a fost confirmată oficial, aceasta reprezintă prima recunoaștere publică a perceperii taxelor de tranzit – un pas semnificativ în efortul de a genera venituri în afara sistemului dolarian. Unele nave au plătit în yuan chinezesc, iar unele au utilizat chiar și criptomonede, cu rapoarte care sugerează taxele de până la 2 milioane de dolari per navă.
Totuși, blocajul american a dus la o creștere dramatică a costurilor de asigurare pentru nave. Mohammed Rajpar, președintele Asociației Agentilor de Navă din Pakistan, a declarat că primă de asigurare de risc de război a crescut de la circa 0,12% din valoarea unei nave la aproximativ 5% – iar pentru un VLCC (very large crude carrier) de 100 de milioane de dolari, aceasta înseamnă o primă de circa 5 milioane de dolari pentru un singur tranzit. Deși pentru transportul de petrol brut marginile pot absorbi aceste costuri, situatia este diferită pentru transportul de containere, unde marfurile au adesea valori ridicate, dar marginile sunt strânse, proprietatea este fragmentată și termenii de livrare sunt rigizi – marfurile pereșabile nu pot aștepta.
Jamil Ahmed Khan, fost ambasador pakistani, a avertizat că dependența Iranului de veniturile din petrol îl face extrem de vulnerabil la orice perturbare a rutelor de export maritim. „Iran rămâne semnificativ dependent de veniturile din petrol, care nu pot fi fully realizate când rutele cheie de export – în special porturile maritime – sunt restricționate sau perturbate”, a declarat. „Aceste constrângeri impactează direct veniturile în valută strană și stabilitatea economică generală a tarii.” El a adăugat că Iran depinde și de importurile de combustibil rafinat și grăni, ceea ce îl face vulnerabil la rupturile în lanțul de aprovizionare și presiunile externe – factori care pot duce la frustrație publică, inflație și lipsă în cazul în care se aggravă.
Totuși, Hassan din CRSS avertizează că analizarea impactului blocajului naval prin prisma unei evaluări cost-benefice standard este insuficientă. „Când o conducere percepă o amenințare existențială, raționalitatea economică așa cum o definim în timp de pace pierde primăția. Rezistenta devine funcția obiectivă. Procesul decizional iranian reflectă această logică”, a explicat. „Ar putea păstra Straitul Hormuz perturbat pentru o perioadă mai lungă decât mulți presupun, deoarece calculul nu este marginal, ci existențial. Există o tradiție lungă în astfel de conflicte, capturată într-o formulare starkă adesea atribuită lui Ho Chi Minh: poți inflige pierderi mai mari, dar partea care reziste mai mult este cea care câştigă. Această mentalitate contează.”
Această perspectivă explică de ce Iran nu a încetat să caute soluții alternative, chiar și când acestea sunt mai costisitoare și mai ineffciente – deoarece obiectivul nu este mai mult optimizarea economică, ci supraviețuirea în fața unei presiuni percepute ca existențială. În acest context, rutele terestre prin Pakistan nu sunt doar o alternativă logistică – ele devin parte dintr-o strategie mai largă de rezistență, adaptare și sustenere în fața presiunii externe.
În concluzie, blocajul de 3.000 de containere la Karachi nu este doar o problemă logistică – este un semnal al modului în care geopolitica, sancțiunile economice și strategiile de rezistență se intersectează. Iran nu rămâne pasiv: explorează active rute alternative, consolidează parteneriate regionale și adaptează structurile economice pentru a supraviețui. Dacă rutele terestre prin Pakistan se vor materializa, ele nu vor doar debloca mărfurile blocate – ele vor deveni un simbol al capacității unei națiuni de a se adapta, de a rezista și de a găsi noi drumuri chiar și în fața celui mai intens presiune.
Cu 3.000 containere blocate în Pakistan, Iran explorează rute terestre pentru a evita blocajul american
