Blocada navală a fost instituită după ce Hamas a preluat controlul asupra Fâșiei Gaza în iunie 2007. Israelul a declarat zona „entitate ostilă” și a impus o blocadă terestră, aeriană și maritimă. În ceea ce privește marea, navele de război israeliene patrulează constant, iar pescarii din Gaza sunt limitați la o zonă de pescuit care a variat între 3 și 15 mile marine, dar care, în practică, este adesea redusă la doar 6 mile. Oricine încalcă această limită riscă să fie împușcat, arestat sau să i se confiște barca. Astfel, marea, care altădată oferea hrană și mijloace de trai, a devenit un perete de apă care separă locuitorii Gazei de restul lumii.
Dar această transformare nu s-a produs peste noapte. Rădăcinile blocadei sunt adânci și se leagă de istoria conflictului. După războiul din 1967, Israelul a ocupat Gaza și a controlat accesul la mare. În 1994, Acordurile de la Oslo au creat Autoritatea Palestiniană, dar controlul israelian asupra apelor teritoriale a rămas. După izbucnirea celei de-a doua Intifade în 2000, restricțiile s-au înăsprit. În 2005, Israelul s-a retras unilateral din Gaza, dar a păstrat controlul asupra spațiului aerian, a frontierelor terestre și a apelor teritoriale. Blocada din 2007 a fost doar culminarea unui proces de sufocare treptată.
Pentru cei 2,3 milioane de locuitori ai Gazei, marea-zid are consecințe devastatoare. Pescuitul, care era o sursă principală de hrană și venit, a fost redus la o umbră a ceea ce a fost. Conform ONU, sectorul pescuitului din Gaza a pierdut peste 90% din capacitatea sa de producție din cauza restricțiilor. Pescarii sunt nevoiți să se aventureze în ape puțin adânci, unde stocurile de pește s-au epuizat. În plus, atacurile navale israeliene sunt frecvente: între 2018 și 2023, peste 200 de pescari au fost răniți sau uciși, iar sute de bărci au fost confiscate sau distruse. Fiecare ieșire pe mare este un act de curaj, dar și o confruntare cu moartea.
Dincolo de pescuit, blocada navală împiedică orice formă de comerț maritim. Gaza nu are un port funcțional – portul din Gaza a fost bombardat și distrus în repetate rânduri. Mărfurile nu pot intra sau ieși pe mare, ceea ce înseamnă că întreaga economie a Gazei depinde de punctele de trecere terestre controlate de Israel și Egipt. Aceasta creează o dependență totală și o vulnerabilitate extremă. Când aceste puncte sunt închise, așa cum s-a întâmplat frecvent în timpul războiului din 2023-2024, Gaza este complet izolată. Marea devine un zid care nu poate fi traversat nici măcar pentru ajutor umanitar.
Dar zidul nu este doar fizic; este și psihologic. Pentru generații întregi de copii din Gaza, marea este un simbol al pierderii. Ei văd valurile, dar nu pot ajunge la ele. Plajele sunt pline de resturi de clădiri bombardate, iar apa este adesea poluată cu ape uzate netratate. În loc de vacanțe și joacă, marea evocă amintiri ale atacurilor navale și ale trupurilor neînsuflețite aduse de valuri. Un studiu realizat de organizația Medical Aid for Palestinians a arătat că peste 70% dintre copiii din Gaza suferă de stres post-traumatic, iar imposibilitatea de a accesa marea este un factor major.
În plan geopolitic, blocada navală este o încălcare clară a dreptului internațional. Conform Convenției de la Geneva, o putere ocupantă nu poate priva populația civilă de mijloacele de subzistență. Curtea Internațională de Justiție a calificat blocada drept o formă de pedeapsă colectivă, interzisă de Convențiile de la Geneva. Cu toate acestea, comunitatea internațională a rămas în mare parte pasivă. Statele Unite și Uniunea Europeană au condamnat blocada, dar nu au impus sancțiuni eficiente. În schimb, au continuat să sprijine Israelul militar și diplomatic.
Un aspect adesea ignorat este legătura dintre blocada navală și criza climatică. Marea Mediterană se încălzește, iar stocurile de pește migrează spre nord. Pescarii din Gaza, limitați la o zonă restrânsă, nu pot urma peștele. În același timp, creșterea nivelului mării amenință să inunde zonele de coastă joase, unde locuiesc sute de mii de oameni. Fără acces la tehnologii de adaptare sau la ajutor internațional, Gaza este prinsă între două crize: una politică și una ecologică.
În ciuda acestor obstacole, locuitorii Gazei nu au renunțat la mare. În fiecare an, au loc proteste numite „Marea Întoarcere” pe plaje, iar pescarii organizează flotile simbolice pentru a sparge blocada. În 2010, flotila „Mavi Marmara” a încercat să aducă ajutoare pe mare, dar a fost atacată de comandouri israeliene, soldându-se cu zece morți. Aceste acțiuni au atras atenția lumii, dar nu au schimbat realitatea. Marea rămâne un zid.
Pentru a înțelege pe deplin cum marea a devenit un zid, trebuie să privim dincolo de blocadă. Este vorba despre o strategie mai amplă de fragmentare și control. Israelul a construit un zid terestru de 65 de kilometri, dar zidul marin este la fel de eficient. Împreună, ele transformă Gaza într-o închisoare în aer liber, unde aerul, pământul și apa sunt toate sub supraveghere. Marea, care ar trebui să fie o sursă de viață, a devenit un simbol al morții și al izolării.
În concluzie, transformarea mării Gazei într-un zid nu este un accident, ci rezultatul unor decenii de politici deliberate. Este o lecție dureroasă despre cum resursele naturale pot fi transformate în arme. Pentru palestinienii din Gaza, marea nu mai este o poartă către lume, ci o amintire constantă a ceea ce au pierdut. Până când blocada va fi ridicată, valurile vor continua să lovească țărmul, dar nu vor aduce libertate – doar ecoul unui zid invizibil.
De ce este important:
Înțelegerea modului în care marea Gazei a devenit un zid este crucială pentru a demonta narațiunile simpliste despre conflictul israeliano-palestinian. Blocada navală nu este doar o măsură de securitate, ci o formă de pedeapsă colectivă care încalcă dreptul internațional și sufocă o întreagă populație. Acest subiect evidențiază legătura dintre controlul resurselor, criza umanitară și schimbările climatice, arătând că lupta pentru dreptate în Gaza este și o luptă pentru supraviețuire. Fără o schimbare a acestei realități, pacea rămâne o iluzie.
