Pentru a înțelege pe deplin această dinamică, trebuie să privim înapoi la istoria recentă a relațiilor dintre Statele Unite și cele două țări „rebele” – Iran și Coreea de Nord. Ambele au fost considerate de multă vreme „state paria” de către Washington, ambele au dezvoltat programe nucleare controversate, iar ambele au fost supuse unor presiuni economice și militare masive. Diferența este că, în cazul Coreei de Nord, președinții americani au avut de-a face cu un regim care deja poseda arme nucleare, în timp ce Iranul este încă în faza de „prag” – adică are capacitatea tehnică de a produce o bombă, dar nu a făcut-o încă.
Trump a moștenit de la predecesorii săi o moștenire complicată. În cazul Coreei de Nord, Barack Obama a optat pentru o politică de „așteptare strategică” și sancțiuni, fără a angaja un dialog direct la nivel înalt. Trump a rupt această tradiție în 2018, când a acceptat să se întâlnească cu Kim Jong-un la Singapore – un gest fără precedent pentru un președinte american în funcție. În acel moment, Trump a declarat că „a oprit amenințarea nucleară nord-coreeană” și că relațiile dintre cele două țări s-au schimbat fundamental. Realitatea a fost însă alta: Coreea de Nord nu a renunțat la niciun fel de armă nucleară, iar negocierile s-au blocat rapid. În 2019, a doua întâlnire de la Hanoi s-a încheiat fără un acord, iar Trump a revenit la un ton belicos, amenințând cu „distrugerea totală” a Coreei de Nord dacă aceasta nu se conformează.
Acum, aceeași poveste pare să se repete cu Iranul. La începutul anului 2025, Trump a trimis semnale că este deschis la negocieri, inclusiv prin intermediul sultanatului Oman. Dar, pe măsură ce Iranul a continuat să îmbogățească uraniu la niveluri aproape de 60% – suficient pentru o armă nucleară în câteva săptămâni – administrația a decis că timpul diplomației s-a terminat. În martie, Trump a ordonat desfășurarea de bombardiere strategice B-52 în Golful Persic și a declarat că „toate opțiunile sunt pe masă”. Aceasta este o escaladare periculoasă, care amintește de criza rachetelor cubaneze, dar cu un adversar mult mai imprevizibil.
Experții în politică externă sunt împărțiți. Unii susțin că Trump folosește aceeași tactică de „băiat rău” care a funcționat în cazul Coreei de Nord – cel puțin în sensul că a prevenit un război deschis. Alții avertizează că Iranul nu este Coreea de Nord: are o populație mai mare, o economie mai diversificată și o rețea de proxy în întregul Orient Mijlociu (Hezbollah, Houthi, miliții irakiene). O confruntare militară cu Iranul ar putea declanșa un conflict regional devastator, mult mai amplu decât orice s-a văzut în Peninsula Coreeană.
Un alt aspect important este modul în care Trump a gestionat relațiile cu aliații. În cazul Coreei de Nord, a avut sprijinul Japoniei și Coreei de Sud, deși acestea erau îngrijorate de ritmul negocierilor. În cazul Iranului, însă, Europa este mult mai sceptică. Franța, Germania și Marea Britanie au încercat să mențină acordul nuclear din 2015 (JCPOA), de care Trump s-a retras în 2018. Acum, ele se tem că o nouă confruntare va duce la prăbușirea completă a acordului și la o cursă a înarmării nucleare în Orientul Mijlociu.
Ce putem învăța din această paralelă? În primul rând, că Trump are un stil de conducere bazat pe impuls și pe teatru politic. El crede că amenințările extreme și schimbările bruște de direcție îi oferă un avantaj în negocieri. În al doilea rând, că atât Iranul, cât și Coreea de Nord au învățat să se adapteze la acest stil: Kim Jong-un a rezistat presiunilor și a continuat să-și dezvolte arsenalul, iar liderii iranieni par să facă același lucru. În al treilea rând, că Statele Unite nu au o strategie coerentă pe termen lung pentru a face față acestor provocări. Fiecare președinte vine cu propria abordare, iar adversarii știu să aștepte până când administrația se schimbă.
În concluzie, abordarea lui Trump față de Iran este o oglindă aproape perfectă a alegerilor făcute cu Coreea de Nord: începe cu diplomație grandilocventă, trece la amenințări militare și se termină cu un impas. Singura întrebare este dacă acest impas va duce la un război sau la o nouă perioadă de tensiuni controlate. Istoria ne arată că, deocamdată, niciuna dintre părți nu are interesul să treacă la următorul nivel. Dar, așa cum am văzut în trecut, un singur pas greșit poate declanșa o catastrofă.
De ce este important:
Această paralelă între Iran și Coreea de Nord nu este doar un exercițiu academic. Ea dezvăluie tiparele de comportament ale administrației Trump și riscurile pe care le implică o politică externă bazată pe impulsuri, mai degrabă decât pe o strategie coerentă. Înțelegerea acestor tipare poate ajuta cetățenii, jurnaliștii și factorii de decizie să anticipeze următoarele mișcări ale Washingtonului și să prevină escaladări inutile. Într-o lume în care armele nucleare sunt o amenințare reală, fiecare decizie contează.
