Războiul purtat de Statele Unite și Israel împotriva Iranului este adesea analizat prin prisma unui limbaj strict strategic: descurajare, escaladare, presiune militară, capacitatea rachetelor și riscul nuclear. Deși acești factori sunt fundamentali, ei nu spun întreaga poveste. Pentru a înțelege cu adevărat modul în care Iranul ar putea lupta și, mai ales, supraviețui acestui conflict, este imperativ să privim dincolo de calculele militare pure și să pătrundem în universul moral prin care Republica Islamică înțelege puterea, pierderea și, mai presus de orice, rezistența îndârjită. Aceasta nu este doar o statalitate aflată sub asediul unor atacuri externe, ci o entitate a cărei nucleu ideologic a fost modelat de-a lungul deceniilor de o teologie politică șiită a martiriului, a sacrificiului și a rezistenței sacre.
Această dimensiune are o importanță crucială, deoarece războaiele nu sunt duse exclusiv cu arme, ci și cu narațiuni și valori; sensul în sine poate deveni o resursă politică vitală. Din momentul asasinării Liderului Suprem, Ayatollah Ali Khamenei, în timpul loviturilor americano-israeliene din luna Ramadan, hardlinerii au organizat, cu sprijinul statului, ceremonii de doliu noapte de noapte, chiar și în timp ce bombele continuau să cadă neîndurătoare. Printre loialiștii Republicii Islamice, în special în cadrul forței paramilitare Basij, se află oameni pregătiți să moară ca martiri pentru ceea ce ei consideră a fi guvernarea unui cleric călăuzit divin. Aceasta nu înseamnă că Republica Islamică este invulnerabilă în fața distrugerii materiale, ci sugerează ceva mult mai complex și mai îngrijorător: violența externă s-ar putea să nu o slăbească în modul în care își imaginează dușmanii săi. În schimb, aceasta poate reactiva gramatica simbolică și morală prin care regimul de la Teheran s-a susținut timp de decenii, legitimând în același timp represiunea atât în interior, cât și în exterior.
Republica Islamică nu a fost niciodată doar un stat birocratic rece. Ea s-a prezentat de la începuturi ca un proiect moral, unul care a fuzionat suveranitatea politică cu istoria sacră. Rezervorul emoțional și simbolic central al acestei istorii se află în memoria șiită, în special în bătălia de la Karbala din anul 680, în care o armată omeiadă a masacrat nepotul Profetului Mohamed, Hussein, și mica ceată de credincioși care îl însoțea. În tradiția șiită, acest eveniment istoric a ajuns să reprezinte puterea nedreaptă, suferința inocentă, rezistența dreaptă și sacrificiul mântuitor. El le amintește credincioșilor că opresiunea nu înseamnă neapărat înfrângere, că suferința poate semnifica așezarea de partea adevărului și că moartea poate deveni o formă supremă de mărturie.
De aceea, martiriul nu este o temă secundară în auto-înțelegerea Republicii Islamice, ci unul dintre valorile sale organizatoare centrale. Timp de ani de zile, ordinea de guvernare și-a extras legitimitatea din prezentarea propriei persoane ca victimă dreaptă și gardian al unei lupte sacre împotriva „Estekbar”-ului (imperialismului), a dominației, a umilirii și a agresiunii străine. O ordine politico-teologică construită parțial pe sfințirea sacrificiului poate absorbi atacul în propriul său univers moral. Ceea ce din exterior apare ca o devastare teribilă poate fi nareat din interior ca o mărturie a credinței, ca rezistență și statornicie, moartea în sine devenind politică productivă.
Aceasta nu este o simplă speculație teoretică. Strategia Iranului în actualul război este din ce în ce mai mult una a rezistenței și a uzurii: de a supraviețui inamicului, de a îndura loviturile, de a perturba fluxurile energetice globale și de a paria că hotărârea politică din Washington și capitalele aliate se va fractura înainte ca propria rezistență internă să cedeze. Rapoartele de pe teren sugerează că, în ciuda pierderilor grele, nu au existat semne vizibile de colaps intern sub bombardamente. Memoria războiului Iran-Irak, care a durat opt ani sângeroși, a lăsat Republicii Islamice o cultură durabilă a rezistenței și sacrificiului, alături de o vastă experiență în supraviețuirea sub presiune externă prelungită, chiar dacă costul uman pentru iranieni a fost imens și tragic.
Desigur, nu toată solidaritatea este de natură teologică. Mulți iranieni care detestă Republica Islamică ar putea totuși să se retragă în fața unui atac străin, nu din loialitate față de regim, ci din nationalism, frică, durere sau oroare în fața a ceea ce percep ca o pedeapsă colectivă nedreaptă. Totuși, acesta este chiar punctul crucial. Violența externă poate estompa liniile morale din interiorul țării. Ea poate restrânge spațiul public, poate intensifica mentalitatea de asediu și poate permite statului să se prezinte din nou ca apărător al națiunii, mai degrabă decât ca autor al represiunii interne. Republica Islamică a beneficiat istoric de fiecare dată când mânia internă a fost deplasată de amenințarea externă. În timp de pace, eșecurile sale sunt expuse în toată goliciunea lor: corupția endemică, represiunea brutală, declinul economic și guvernarea coercitivă. În timp de război, mai ales sub un atac străin, ilegitim și distructiv, regimul poate recupera o imagine mai veche: nu statul autoritar incompetent, ci gardianul încercuit al rezistenței sacre.
Acest lucru nu înseamnă că teologia Republicii Islamice este universal persuasivă pentru populație. Dimpotrivă, rapoartele indică faptul că următoarea generație de lideri se confruntă cu o bază de loialiști care se destramă și cu întrebări serioase pe termen lung cu privire la legitimitate. Mulți iranieni au încetat de mult să mai creadă în narațiunea sacră a statului. Dar teologia politică nu are nevoie de credință universală pentru a funcționa eficient. Ea are nevoie de suficienți credincioși, de instituții puternice, de ritualuri perpetue, de frică și de suficient război pentru a transforma suferința în coeziune. Aceasta este ceea ce face războiul actual moral și politic periculos.
Dacă Statele Unite și Israelul își imaginează că forța copleșitoare va pur și simplu să-l priveze pe regimul de la Teheran de sens și legitimitate, s-ar putea să înțeleagă greșit tipul de ordine politico-teologică pe care o combat. Retorica fostului președinte american Donald Trump nu a ajutat deloc la rezolvarea acestei situații. Cererea sa pentru „predarea necondiționată” a Iranului, care împinge războiul departe de obiective strategice limitate și spre umilire și înfrângere absolută, face mai mult decât să escaladeze tensiunile; ea oferă Republicii Islamice exact tipul de inamic extern pe care știe cum să-l nareze în termeni apocaliptici. Într-o imaginație strategică seculară, violența slăbește inamicul prin distrugerea capacității sale materiale. Într-o imaginație politico-teologică, violența poate întări regimul prin confirmarea scopului său sacru. Un stat ideologic care se vede prin lentila rezistenței sacre poate pierde comandanți, infrastructură și teritoriu, dar poate câștiga ceva simbolic vital: acces reînnoit la limbajul martiriului și al sacrificiului mântuitor.
Aceasta este una dintre marile tragedii ale războiului împotriva statelor ideologice. Cu cât sunt atacate mai tare din exterior, cu atât devine mai ușor pentru ele să recupereze miturile care le susțin din interior. Nimic din toate acestea nu are scopul de a nega brutalitatea Republicii Islamice sau de a romanticiza teologia sa a sacrificiului. Acea teologie a fost adesea folosită cinic, trimițând oameni la moarte în numele unor idealuri abstracte, în timp ce sanctifica pierderea în limbajul credinței. Dar critica morală necesită claritate. Dacă vrem să înțelegem cum supraviețuiește Republica Islamică, trebuie să vedem că reziliența sa nu este doar militară sau instituțională, ci mai ales simbolică. Ea constă în capacitatea de a transforma rănile și umilința în autoritate morală. De aceea dimensiunea religioasă contează enorm. Nu pentru că acest război ar fi pur și simplu despre religie, ci pentru că religia ajută la transformarea suferinței în sens politic activ.
Republica Islamică este puternică atunci când poate lovi înapoi cu furie, dar este la fel de puternică atunci când poate convinge suficient de mulți oameni că a îndura atacul este în sine o formă de victorie spirituală. Războiul împotriva Iranului poate produce, prin urmare, un paradox uluitor și contraintuitiv: ar putea slăbi fundațiile materiale ale statului, distrugându-i economia și infrastructura, în timp ce alimentează povestea sacră prin care acesta continuă să existe și să-și mobilizeze adepții. În final, victoria militară s-ar putea dovedi efemeră dacă pe ruinele materiale se ridică o narațiune și mai puternică a martiriului și a rezistenței divine.
Cum Statele Unite și Israel întăresc, paradoxal, Republica Islamică: Războiul care alimentează o teologie a martiriului
