Dacă vi se pare că ați mai auzit această dispută, nu vă înșelați. În urmă cu doar câteva luni, Departamentul de Justiție a făcut un pas fără precedent: a cerut invalidarea Legii privind Arhivele Prezidențiale, o legislație federală în vigoare din 1978. Pentru a înțelege de ce acest moment este unul cutremurător, trebuie să ne întoarcem în urmă cu aproape jumătate de secol, în epoca post-Watergate. Atunci, Congresul american, șocat de abuzurile lui Nixon, a decis că nu mai poate lăsa soarta documentelor prezidențiale la cheremul fiecărui președinte. Așa a luat naștere această lege, care stabilea clar că arhivele create în timpul mandatului prezidențial aparțin, în cele din urmă, națiunii.
Timp de aproape 50 de ani, fiecare președinte, de la Jimmy Carter la Joe Biden, a respectat această regulă. Toți, până acum. Avocatul conservator Michael Edney, un personaj cu greutate în cercurile juridice de dreapta, a oferit o perspectivă interesantă într-un webinar organizat de Federalist Society. Pentru el, această lege nu este altceva decât o „încălcare post-Watergate, prea largă și nejustificată, a prerogativelor ramurii executive a guvernului”. Cuvinte grele, care dau tonul unei bătălii care se anunță lungă și dură.
Replica Casei Albe nu s-a lăsat așteptată. Purtătoarea de cuvânt Lauren Bis a fost tranșantă: „Legea privind Arhivele Prezidențiale este neconstituțională și reprezintă o încălcare clară a separării puterilor în stat”. O declarație care, indiferent cum o privești, reprezintă o provocare directă la adresa unui principiu considerat sacru în democrația americană: transparența.
Contextul acestei lupte juridice este unul exploziv. Nu trebuie să uităm că Donald Trump a fost pus sub acuzare pentru obstrucționarea justiției, după ce a fost acuzat că a îngropat documente clasificate în cele mai neașteptate locuri din reședința sa de la Mar-a-Lago: o sală de bal, o baie, un birou. Un judecător federal a anulat cazul din motive tehnice, legate de modul în care a fost numit procurorul, iar Departamentul de Justiție a renunțat complet la urmărire penală după ce Trump a câștigat realegerea. Ironia este savuroasă: acum, același om care a fost acuzat că a ascuns documente pretinde că toate acele documente îi aparțin, de fapt, lui.
Dar ce înseamnă acest lucru, mai exact, pentru cetă, proprietarul de drept? Nikhel Sus, consilier juridic principal al organizației Citizens for Responsibility and Ethics in Washington, un grup de supravegheter care a dat în judecată administrația, nu s-a ferit de realitate. „Dacă instanțele ar accepta această teză, ceea ce sperăm că nu se va întâmpla, ar însemna că oamenii nu mai au niciun drept de acces la hârtiile președintelui. Ar fi o pierdere uriașă pentru arhiviști, istorici și pentru poporul american, în ansamblu”, a spus Sus. Cuvintele lui conturează un tablou sumbru: o Americă în care trecutul devine proprietate privată.
Judecătorul districtual John Bates, numit în funcție de fostul președinte George W. Bush, a dat deja o palmă usturătoare administrației Trump. În decizia sa, el a ales să deschidă documentul cu o frază din romanul distopic 1984 al lui George Orwell: „Cine controlează trecutul controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul”. O alegere care spune totul despre gravitatea momentului. Acum, trei judecători de la Curtea de Apel a Circuitului D.C. urmează să se pronunțe, vineri, într-o ședință care ar putea schimba cursul istoriei.
Argumentele administrației Trump sunt simple, dar cu implicații profunde. Avocații guvernului susțin că păstrarea tuturor acestor înregistrări impune o povară grea asupra Casei Albe și că ar putea împiedica consiliumii să aibă conversații oneste cu președintele. Sună plauzibil la prima vedere, dar foștii oficiali guvernamentali nu sunt deloc de acord. John Bellinger, care a fost consilier juridic al Consiliului Național de Securitate sub George W. Bush, a explicat de ce accesul la aceste documente este vital. „Accesul la înregistrările privind securitatea națională ale foștilor președinți este cu adevărat esențial pentru continuitatea guvernului nostru”, a spus Bellinger, adăugând că el și alți membri ai echipei lui Bush cereau uneori hârtiile președintelui Bill Clinton pentru a înțelege conversațiile pe care acesta le avusese cu lideri mondiali și membri ai Congresului. „De multe ori, singura înregistrare a ceea ce a spus un președinte unui lider străin – sau, poate chiar mai important, ceea ce a spus un lider străin, prieten sau dușman, președintelui Statelor Unite – se află într-un document scris”, a subliniat el. Fără acest acces, viitorii președinți vor fi lăsați într-un „dezavantaj teribil”.
Edney, care a lucrat și el pentru Consiliul Național de Securitate al lui Bush și în Departamentul de Justiție, are însă o viziune diferită. El crede că Congresul ar putea probabil să adopte o lege „gândită” de păstrare a înregistrărilor, dar consideră că anumite părți ale actualei Legi privind Arhivele Prezidențiale, care oferă Congresului acces automat și presupun că înregistrările vor fi făcute publice, sunt „constituțional problematice”. Mai mult, Edney are îndoieli că organizațiile de supravegheter care au dat în judecată administrația au dreptul legal de a merge mai departe.
Dar dincolo de toate aceste argumente juridice, un lucru este clar: administrația Trump pare să aibă un obiectiv mai mare în minte. „Ei vor ca acest caz să ajungă la Curtea Supremă”, a spus Edney. „Cred că vor ca acest lucru să fie rezolvat într-un moment ales de ei, cu argumente alese de ei, într-o instanță aleasă de ei și cu biroul Procurorului General care le susține argumentele, spre deosebire de o administrație viitoare”. O strategie care arată o determinare feroce de a remodela regulile jocului, în favoarea lor.
De ce este important:
Acest caz nu este doar o dispută juridică abstractă. El pune în discuție una dintre cele mai fundamentale întrebări ale democrației americane: cine deține, de fapt, trecutul? Dacă instanțele acceptă teza administrației Trump, documentele care documentează deciziile cruciale luate în numele națiunii ar putea deveni proprietate personală. Istoricii, jurnaliștii, cercetătorii și publicul larg ar putea pierde accesul la informații esențiale despre cum este guvernată țara. Mai mult, acest caz testează limitele puterii executive și echilibrul delicat dintre ramurile guvernului, stabilit de constituție. Într-o epocă în care dezinformarea și manipularea sunt la ordinea zilei, controlul asupra arhivelor istorice devine o armă politică. Indiferent de verdict, decizia va avea consecințe care vor depăși cu mult mandatul unui singur președinte, modelând felul în care America își înțelege propria istorie.
