De ce a fost atât de tăcută reacția internațională la inundațiile din Nepal?

Trei săptămâni au trecut de când prăbușirea unui ghețar și a unei mase de roci din muntele Langtang Lirung a declanșat inundații devastatoare în văile Bhotekoshi și Trishuli din Nepal. Oficialii au confirmat pierderea a peste 1.380 de vieți prețioase, în timp ce aproximativ 5.100 de persoane rămân dispărute. Dezastrul a distrus mii de case și a șters din peisaj infrastructura vitală. Evaluarea rapidă a guvernului nepalez estimează că recuperarea completă și reconstrucția pe termen lung vor necesita 4,7 miliarde de dolari. Asta înseamnă aproximativ 10% din produsul intern brut (PIB) anual al Nepalului și mai mult de o treime din bugetul său federal. Și totuși, în ciuda atenției considerabile din partea presei și a publicului, răspunsul politic internațional a rămas remarcabil de atenuat. Am auzit câteva mesaje de condoleanțe din partea guvernelor străine, împreună cu provizii de urgență și promisiuni de ajutor. Acestea contează. Dar răspunsul a vizat în principal ajutorul umanitar imediat. De exemplu, Statele Unite au promis 3,6 milioane de dolari, Regatul Unit 6 milioane, iar Uniunea Europeană 2,3 milioane. Dar aceste fonduri modeste nu pot acoperi nevoile comunităților afectate și nu le pot oferi adăpost, hrană și infrastructură pentru a supraviețui iernii. De ce a fost răspunsul atât de inadecvat? De ce atât de puțini lideri politici au vorbit despre acest dezastru cu urgența pe care amploarea sa o cere? O parte din răspuns poate consta într-o întrebare incomodă pe care Nepal a pus-o acum direct pe masă: cine ar trebui să plătească pentru pierderile și daunele climatice? Nepalul încadrează tot mai mult inundațiile nu doar ca pe un alt catastrofă provocată de vreme, ci ca pe o consecință a crizei climatice la care țara nu a contribuit aproape deloc. Timp de peste un secol, țările bogate au consumat o parte disproporționat de mare din capacitatea atmosferei de a absorbi dioxidul de carbon. Ele și-au dezvoltat economiile prin industrializare bazată pe consumul de combustibili fosili. Între timp, țări precum Nepal au avut puține șanse să folosească o parte echivalentă din acel spațiu atmosferic. Rezultatul arată o linie de despărțire clară între cei care au beneficiat disproporționat de pe urma arderii combustibililor fosili și cei care se confruntă cu consecințe tot mai mari. Nepal a susținut că sprijinul internațional pentru a face față catastrofei climatice nu este o caritate. Trebuie să fie justiție climatică. A cerut Fondului Națiunilor Unite pentru Răspuns la Pierderi și Daune sprijin urgent, iar consiliul fondului analizează acum cum să răspundă. Aceasta schimbă conversația politică. Și ne duce înapoi la înțelegerea făcută la Paris acum un deceniu. Țările în curs de dezvoltare s-au luptat din greu pentru ca regimul internațional de climă, sub egida Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, să recunoască „pierderile și daunele” sau distrugerea care nu poate fi pur și simplu prevenită prin măsuri de atenuare sau la care nu se poate adapta. Ele au obținut recunoașterea acestora în Articolul 8 al Acordului de la Paris. Dar țările bogate au trasat o linie în jurul a ceea ce ar putea însemna această recunoaștere. Textul deciziei adoptat alături de Acordul de la Paris prevede că Articolul 8 „nu implică și nu oferă o bază pentru nicio răspundere sau compensație”. A fost o înțelegere politică ciudată: lumea putea recunoaște pierderile și daunele legate de climă, dar această recunoaștere nu putea duce la cereri de compensație. Imaginea juridică este mai complicată decât simpla afirmație că Acordul de la Paris interzice compensațiile climatice. În 2025, Curtea Internațională de Justiție a decis că statele au obligația legală de a proteja sistemul climatic; dacă nu își îndeplinesc obligațiile, ele sunt răspunzătoare pentru reparații sau compensații pentru daunele cauzate. Decizia a stârnit o atenție reînnoită asupra întrebărilor legate de responsabilitatea statelor în dreptul internațional. În cazul Nepalului și al altor țări în curs de dezvoltare afectate disproporționat de criza climatică, statul nu trebuie să demonstreze că o anumită țară a cauzat un anumit potop înainte ca comunitatea internațională să poată recunoaște o responsabilitate de a aborda consecințele schimbărilor climatice. Dar există și o altă problemă: sistemul internațional tradițional de sprijinire a țărilor în curs de dezvoltare se micșorează. Exact în momentul în care pierderile climatice cresc, asistența oficială pentru dezvoltare este în scădere. A scăzut cu 23,1% în 2025, cea mai mare contracție anuală înregistrată vreodată. Asistența umanitară a scăzut, de asemenea, brusc. Timp de decenii, economia globală a transferat cantități enorme de bogăție și resurse prin legături economice inegale între Nordul Global și Sudul Global. Finanțarea climatică nu va repara acest dezechilibru dacă returnează doar o fracțiune din acea bogăție sub formă de împrumuturi sau opțiuni de investiții private. O țară nu ar trebui să fie nevoită să se împrumute pentru a ieși dintr-un dezastru climatic la care a contribuit puțin. Nici compensația nu poate înlocui atenuarea. Țările bogate nu pot continua să consume o parte disproporționată din resursele energetice și materiale ale lumii, ignorând consecințele de altundeva. Ele trebuie să își reducă rapid propriile emisii și supraconsumul ecologic. Răspunsul atenuat la inundațiile din Nepal ridică, așadar, o întrebare mai amplă despre cooperarea internațională. Poate că lumea este confortabilă să recunoască costul tot mai mare al crizei climatice. Este mult mai puțin confortabilă atunci când țările afectate întreabă dacă aceste costuri ar trebui suportate de cei care au contribuit cel mai mult la crearea crizei. Căile pentru a schimba acest lucru există deja: Fondul pentru Răspuns la Pierderi și Daune, negocierile ONU privind clima și corpul în evoluție al dreptului internațional privind responsabilitatea climatică. Ceea ce lipsește este recunoașterea politică a faptului că costurile distrugerii climatice nu pot fi tratate la nesfârșit ca o problemă a altcuiva. Dacă justiția climatică înseamnă ceva, ea trebuie să includă în cele din urmă reparații pentru daunele cauzate de o însușire inegală a bunurilor comune atmosferice. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorului și nu reflectă neapărat poziția editorială a Al Jazeera.### De ce este important:Acest subiect este crucial pentru că evidențiază o problemă fundamentală a justiției climatice globale: dezechilibrul dintre responsabilitatea istorică a națiunilor bogate în criza climatică și povara suportată de țările vulnerabile. Reacția internațională slabă la inundațiile din Nepal nu este doar o chestiune de ajutor umanitar insuficient, ci un test al angajamentelor asumate în Acordul de la Paris. Dacă comunitatea internațională nu reușește să răspundă adecvat la astfel de dezastre, întregul cadru de cooperare climatică își pierde credibilitatea. În plus, decizia Curții Internaționale de Justiție din 2025 deschide calea pentru cereri de compensație, iar modul în care marile puteri reacționează acum va stabili un precedent pentru viitor. Este o chestiune de echitate, dar și de supraviețuire pentru milioane de oameni din statele cele mai expuse la efectele schimbărilor climatice.