Pettyjohn, care este cercetător senior la Centrul pentru o Nouă Securitate Americană, a subliniat într-o analiză recentă că armata americană se confruntă cu o criză acută de rachete cu rază lungă de acțiune. În timp ce Iranul a investit masiv în producția de drone și rachete balistice ieftine, care pot fi fabricate în serie și lansate în valuri, Statele Unite depind de un arsenal de muniții de precizie extrem de costisitoare și complexe. Fiecare rachetă Tomahawk sau ATACMS costă milioane de dolari, iar stocurile nu sunt nelimitate. În condițiile în care războiul din Ucraina a epuizat deja o parte semnificativă a rezervelor americane, iar cerințele din Orientul Mijlociu cresc, Pentagonul se vede nevoit să facă alegeri dificile între teatrele de operațiuni.
Pe lângă această problemă a munițiilor, există și cea a desfășurării prelungite. Bazele americane din regiune, cum ar fi cele din Qatar, Bahrain sau Irak, au fost gândite pentru misiuni de scurtă durată, nu pentru un conflict de uzură. Soldații americani sunt trimiși în misiuni care se prelungesc de la luni la ani, iar moralul și pregătirea suferă. Mai mult, unele dintre aceste baze au fost evacuate sau reduse în urma presiunilor politice locale. De exemplu, retragerea din baza aeriană Al-Asad din Irak, după atacurile cu rachete iraniene din 2020, a lăsat un gol strategic pe care Iranul îl exploatează cu succes. Fiecare bază părăsită reprezintă o victorie pentru Teheran, care vede astfel cum influența sa regională crește fără a trage un singur foc de armă.
Iranul, în schimb, a învățat să lupte inteligent. În loc să investească în sisteme de arme scumpe și greu de întreținut, a dezvoltat o industrie de apărare care produce drone și rachete la prețuri de nimic. Un dronă Shahed-136 costă în jur de 20.000 de dolari, în timp ce un sistem de apărare american Patriot care o interceptează costă de sute de ori mai mult. Această asimetrie economică este devastatoare pentru Pentagon. Fiecare atac iranian cu drone și rachete forțează SUA să cheltuiască sume uriașe pentru a le intercepta, iar dacă o rachetă trece, pagubele pot fi semnificative. Iranul poate produce sute de astfel de arme într-o lună, în timp ce SUA nu pot produce la fel de rapid rachete de interceptare. Astfel, războiul devine un joc de epuizare, iar Iranul pare să aibă avantajul în acest joc.
Dar problema nu este doar de ordin material. Există și o componentă strategică. Statele Unite au fost prinse într-o capcană a propriilor lor doctrine. După decenii de războaie în Afganistan și Irak, armata americană a fost proiectată pentru a lupta împotriva unor insurgențe, nu pentru a se confrunta cu un stat care are capacitatea de a lovi în adâncime. Iranul a învățat să exploateze această slăbiciune, folosind forțe proxy în Liban, Siria, Irak și Yemen pentru a ataca interesele americane și ale aliatilor săi, fără a oferi un pretext clar pentru o ripostă directă. Astfel, SUA se trezește într-un război de umbre, în care inamicul nu este clar definit, iar victoria nu poate fi măsurată în teritoriu cucerit sau în bătălii câștigate.
În plus, lipsa unei strategii coerente din partea administrației americane a contribuit la această impas. De la retragerea din Afganistan, Washingtonul a oscilat între o politică de descurajare și una de angajament diplomatic, fără să ofere o direcție clară. Iranul a profitat de această ambiguitate, testând limitele cu atacuri asupra navelor comerciale, a bazelor americane și a infrastructurii aliate, știind că răspunsul american va fi limitat și calculat. Fiecare test reușit întărește poziția Iranului și slăbește credibilitatea americană în regiune.
Un alt factor important este lipsa de sprijin internațional. Spre deosebire de războiul din Golf din 1991, când SUA a avut o coaliție largă, acum multe state din regiune, inclusiv Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, sunt reticente să se implice direct într-un conflict cu Iranul. Ele preferă să mențină relații economice și diplomatice cu Teheranul, iar SUA rămâne singură în fața unui adversar care are sprijinul Rusiei și Chinei. Această izolare strategică face ca orice acțiune militară americană să fie mai costisitoare și mai riscantă.
În concluzie, armata americană nu este „blocată” în sensul că nu poate lupta, ci este prinsă într-o capcană a asimetriei și a epuizării. Iranul a învățat să exploateze punctele slabe ale superputerii, folosind arme ieftine, tactici de uzură și o rețea de proxy-uri pentru a transforma conflictul într-un război de lungă durată, în care timpul și resursele sunt de partea sa. Până când SUA nu va găsi o modalitate de a răspunde la această provocare fără a se lăsa atrasă într-o spirală a cheltuielilor și a pierderilor, va continua să se confunde cu un adversar care, deși mai slab, este mult mai adaptabil și mai răbdător.
De ce este important:
Această analiză este crucială pentru înțelegerea dinamicii actuale a securității globale. Ea arată că superioritatea militară nu mai este suficientă pentru a câștiga un conflict, iar puterile mari trebuie să se adapteze la noile forme de război asimetric. De asemenea, ea evidențiază riscul de epuizare a resurselor și de izolare diplomatică, care pot transforma o superputere într-un actor vulnerabil. Pentru publicul larg, această analiză oferă o perspectivă clară asupra motivelor pentru care un război cu Iranul nu este o simplă demonstrație de forță, ci un test complex de strategie, economie și voință politică.
