Contextul este unul exploziv. Strâmtoarea Hormuz, prin care tranzitează în timp de pace o cincime din rezervele mondiale de petrol și gaze naturale, a fost blocată parțial de Iran ca răspuns la escaladarea conflictului din regiune. Prețul petrolului a sărit în aer, iar temerile unei crize economice globale au crescut. În acest peisaj tensionat, Statele Unite și aliații săi din Golf – Bahrain, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit și Qatar – au redactat o nouă rezoluție care, dacă va fi adoptată, ar putea duce la sancțiuni împotriva Teheranului și chiar la autorizarea folosirii forței.
Paradoxul este evident. De când Donald Trump a început cel de-al doilea mandat, în ianuarie 2025, administrația sa a făcut tot posibilul să slăbească ONU și ordinea internațională bazată pe reguli. În septembrie 2025, în discursul său de la Adunarea Generală, Trump a întrebat retoric: „Care este scopul Națiunilor Unite?” și a adăugat că „are un potențial enorm, dar nu se apropie nici pe departe de a-l atinge”. Mai mult, el a susținut că administrația sa a încheiat „șapte războaie fără sfârșit” fără niciun ajutor din partea ONU, spunând: „Este păcat că eu am trebuit să fac aceste lucruri în locul Națiunilor Unite”.
În ianuarie 2026, Trump a înființat un „Consiliu al Păcii” ca parte a unui plan american de a pune capăt războiului genocid al Israelului în Gaza. Când un jurnalist l-a întrebat dacă acest consiliu ar putea înlocui ONU, Trump a răspuns că „s-ar putea”. Aceste declarații au fost percepute ca o lovitură directă la adresa legitimității organizației mondiale.
Acum însă, Rubio spune că rezoluția propusă este un test al „utilității” ONU. „Dacă comunitatea internațională nu se poate mobiliza în spatele acestui lucru și nu poate rezolva ceva atât de simplu, atunci nu știu care este utilitatea sistemului ONU”, a declarat el marți, într-o conferință de presă la Casa Albă. El a îndemnat China și Rusia să nu mai folosească dreptul de veto, după ce o rezoluție anterioară – susținută de Bahrain și SUA – a fost blocată de cele două puteri în luna martie.
Noul draft evită un limbaj explicit despre autorizarea forței, dar rămâne sub Capitolul VII al Cartei ONU, care permite Consiliului de Securitate să impună măsuri de la sancțiuni până la acțiuni militare. „Toată lumea nu ar vrea să vadă acest lucru respins din nou, iar noi am făcut mici ajustări ale textului”, a explicat Rubio, adăugând că nu știe dacă aceste modificări vor fi suficiente pentru a evita un nou veto.
Rezoluția cere, de asemenea, Teheranului să coopereze cu eforturile ONU de a stabili un coridor umanitar prin strâmtoare, invocând întreruperea livrărilor de ajutoare, îngrășăminte și alte bunuri esențiale. Secretarul general al ONU ar urma să raporteze în termen de 30 de zile asupra conformității, iar Consiliul de Securitate s-ar reuni pentru a lua măsuri suplimentare, inclusiv posibile sancțiuni, dacă Iranul nu respectă rezoluția.
Washingtonul speră să finalizeze discuțiile între membrii Consiliului de Securitate până vineri și să organizeze un vot la începutul săptămânii viitoare. Întrebată dacă noul draft poate evita un veto chinez, misiunea Chinei la ONU a răspuns: „Proiectul a fost distribuit ieri după-amiază. Încă facem evaluarea”.
Analiștii sunt împărțiți. Unii consideră că întoarcerea SUA la ONU este o recunoaștere tacită a faptului că Washingtonul nu poate acționa unilateral fără a plăti un preț politic și economic uriaș. Alții cred că este o manevră tactică: dacă Rusia și China vor veta din nou, SUA vor putea spune că ONU este disfuncțională și vor justifica acțiuni unilaterale. „Este o capcană bine pusă la punct”, spune un diplomat european sub acoperirea anonimatului. „Dacă veto-ul cade, SUA câștigă legitimitate. Dacă nu, câștigă un argument pentru a acționa singure.”
În același timp, Iranul avertizează că orice rezoluție care autorizează forța va fi considerată o declarație de război. „Strâmtoarea Hormuz este o arteră vitală pentru economia globală, dar nu vom permite nimănui să ne dicteze suveranitatea”, a declarat purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe iranian.
Pe fundal, negocierile pentru un acord de pace cu Iranul continuă, dar sunt în impas. Rubio a subliniat că poziția SUA este „defensivă” și că scopul este de a proteja libertatea de navigație. Cu toate acestea, criticii subliniază că administrația Trump a fost cea care a escaladat tensiunile prin retragerea din acordul nuclear iranian și prin sancțiuni economice draconice.
De ce este important:
Această situație evidențiază ipocrizia și pragmatismul politicii externe americane. După ce a subminat sistematic ONU, Washingtonul se întoarce acum la aceeași organizație pentru a-și rezolva problemele, arătând că nici cea mai puternică națiune nu poate acționa complet singură într-o lume interconectată. Rezultatul votului va fi un test nu doar pentru ONU, ci și pentru credibilitatea SUA ca lider global. Dacă rezoluția va fi adoptată, s-ar putea deschide calea către o intervenție militară justificată sub umbrela ONU. Dacă va fi respinsă, riscul unei confruntări directe între SUA și Iran în Strâmtoarea Hormuz crește exponențial, cu consecințe devastatoare pentru economia mondială și securitatea regională.
