Pentru a înțelege de ce Netanyahu, un om care a petrecut decenii cultivând imaginea de "Mr. Security", un strateg care a vândut occidentului ideea că singurul garan al stabilității este el, a decis să împartă puterea cu oameni care, până recent, erau considerați periculoși extremiști chiar de serviciile de informații israeliene (Shin Bet), trebuie să ne uităm în oglinda demografiei electorale. Israelul de azi nu este Israelul anilor '90, nici cel al primelor ani 2000. Electoratul s-a mutat constant spre dreapta, alăturat de o creștere demografică a comunităților religioase (haredim) și naționaliste-religioase (srugim – purtătorii de chipă roșu), care formează acum spina dorsală a coaliției de guvernare. Netanyahu, politicianul cel mai instintiv din istoria statului, a înțeles primul că calea spre un al cincilea, șaselea sau șaptelea mandat trece prin blocul religio-naționalist. El nu i-a "învăluit" pe Ben-Gvir sau Smotrich; el i-a legitimizat pentru că avea nevoie de voturile lor pentru a evita închisoarea – sau cel puțin pentru a controla agenda judiciară care ar putea trimite-l acolo.
Relația nu este una de subordonare clasică, ci una de chantaj reciproc. Netanyahu le oferă ministere cheie – Securitatea Națională, care controlează poliția și granițele, și Finanțele, cu putere de veto pe bugetele pentru colonii – în schimbul loialității absolute în Knesset. Dar prețul a crescut exponențial. Ben-Gvir, un discipol al rabinal Meir Kahane (a cărui partid, Kach, a fost interzis și declarat organizație teroristă atât de Israel, cât și de SUA), nu se mulțumește cu gesturi simbolice. El vrea schimbarea regulilor jocului pe teren: imunitate pentru polițiști care trag în manifesanti palestinieni, legalizare rapidă a avansposturilor ilegale, execuții somare pentru teroriști (o propunere inconstitucională), și o reformă a justiției care să strice independența Curții Supreme – singura instanță care încă poate opri anexarea de facto a Cisjordaniei.
Smotrich, mai intelectual, mai calculat, dar la fel de radical, joacă un joc pe termen lung. Ca ministru al Finanțelor, a preluat controlul asupra "Administrației Civile" din Cisjordanie, transformând de facto Teritoriile Ocupate într-o extensie a bugetului și a legislației israeliene, fără a le anexa formal (ceea ce ar atrage sancțiuni internaționale). El construiește infrastructura unui stat binational în care palestinienii nu au drepturi politice, dar israelienii din colonii au toate privilegiile. Netanyahu toleră acest lucru pentru că alternativa – o coaliție de centru-stânga sau un guvern de unitate națională care ar exclude extremiștii – ar însemnă sfârșitul carierei sale și, probabil, procesul său penal.
Impactul acestei alianțe nu este doar intern. Administrația Biden, chiar dacă reticent, a fost forțată să negocieze cu un guvern în care un ministru (Ben-Gvir) a fost, până la numirea sa, interzis de intrare în SUA. Relația cu Iordania și Egipt, pilarele tratatelor de pace, s-a răcit dramatic. Arabii israelieni (20% din populație) se simt tintașați de o retorică care le numește "inamici interni" și de legi care le restrictă drepturile fonciare. Și, poate cel mai periculos, credibilitatea Israelului ca "singura democrație din Marea Mijlocie" s-a erodat ireversibil în opinia publică occidentală, mai ales în rândul tinerilor evrei americani și europeanilor, care nu mai văd o luptă pentru supraviețuire, ci una pentru supremație etnică.
Dar de ce Netanyahu nu îi demite? Pentru că nu poate. Coaliția sa are 64 de mandate pe 120. Fără cele 14 mandate ale Puterei Evreiești (Ben-Gvir) și ale Partidului Sionist Religios (Smotrich), guvernul cade. Și în Israel, căderea unui guvern în timp de război (Gaza, Liban, Iran) este considerată o trădare națională. Netanyahu folosește războiul ca un scut: "Nu putem schimba călăreții în mijlocul râului", spune, ignorând că câțiva dintre călăreți au îndreptat săbii împotriva propriului stat de drept.
Există, totuși, semne de fisuri. Armata israeliană (IDF), instituția cea mai respectată a statului, a început să dea semne de oboseală și de rezistență pasivă. Ofițeri de rezervă au refuzat să servească sub un guvern care politicizează armata. Shin Bet a avertizat că politica Ben-Gvir pe Muntele Templului (Haram al-Sharif) poate aprinde un război religios regional. Chiar și din propriul partid al lui Netanyahu, Likud, voci critice (rar, anonime, dar reale) întrebă până când va dura acest "pact cu diavolul".
În concluzie, faptul că un ministru de extremă dreaptă are "urechea" lui Netanyahu nu este o anomalie, ci noua normalitate. Este rezultatul unei strategii deliberate de a transforma Israel dintr-un stat liberal-democratic (imperfect, dar funcțional) într-un stat etno-naționalist unde majoritatea etnică justifică orice mijloc. Netanyahu pariază că poate controla monștrii pe care i-a creat. Istoria, însă, ne învață că cei care călăresc tigrii nu pot dezbrăca niciodată fără să fie mâncați. Alegeția viitoare – dacă va avea loc conform calendarului sau anticipat – va fi referendumul real: israelienii vor alege între un stat de drept și un stat de putere. Până atunci, urechea premierului rămâne la dispoziția celor care, acum câțiva ani, protestau în fața casei lui cu știreți și steaguri negre.
De ce este important:
Această dinamică nu este doar o problemă internă a Israelului. Stabilitatea întregului Orient Mijlociu, viitorul procesului de pace (chiar dacă acum pare mort), siguranța granițelor cu vecinii arabi, relația strategică cu SUA și UE, și chiar definiția identității evreicești în diaspora – toate depind de răspunsul la o singură întrebare: Cine guvernează de facto Israelul? Un premier elect care respectă instituțiile, sau o minorităță ideologică care folosește democraticismul pentru a distruge democraticismul? Răspunsul va dicta geopolitica regiunii pentru generații întregi.
