Strâmtoarea Hormuz, prin care trece aproximativ o cincime din petrolul și gazele naturale lichefiate la nivel global, a devenit un punct central de dispută între SUA și Iran în negocierile pentru încheierea conflictului. Administrația Trump a cerut în mod repetat aliaților, inclusiv Chinei, să trimită nave de război pentru a asigura libertatea de navigație. Cu toate acestea, majoritatea țărilor au refuzat inițial sau au rămas nehotărâte, iar Marea Britanie și Franța au lăsat doar ușa întredeschisă.
În aprilie, fostul premier britanic Keir Starmer a anunțat planuri ca Regatul Unit și Franța să conducă o misiune internațională pentru securizarea transportului maritim în strâmtoare, subliniind că aceasta ar fi „strict pașnică și defensivă”. O lună mai târziu, Ministerul Apărării britanic a promis drone, avioane de luptă și o navă de război, afirmând că misiunea beneficiază de sprijinul a zeci de țări și va începe „când condițiile o vor permite”. Dar lunile au trecut, iar efortul pare blocat, deși secretarul britanic al Apărării, Wes Streeting, a declarat că țara sa este „absolut aliniată” cu SUA în ceea ce privește „securizarea libertății maritime și a transportului comercial liber în Strâmtoarea Hormuz”.
O sursă diplomatică europeană a relatat pentru Al Jazeera că, în urma unei inițiative franco-britanice pentru o misiune multinațională privind „libertatea de navigație”, a avut loc joi o nouă reuniune la nivel tehnic, la care au participat peste 30 de state. Un purtător de cuvânt al Ministerului Apărării britanic a precizat că Streeting se așteaptă la discuții suplimentare privind „planificarea și coordonarea unei viitoare misiuni multinaționale”. „Activitatea operațională rămâne condiționată de situația de pe teren și de un acord politic durabil”, a adăugat acesta, subliniind că Regatul Unit rămâne „angajat” să asigure transportul comercial în regiunea Golfului.
Analiștii consideră că întârzierea coaliției navale se datorează faptului că „politica nu s-a potrivit niciodată cu retorica”. H.A. Hellyer, cercetător senior la Royal United Services Institute și la Center for American Progress, a explicat pentru Al Jazeera că „nici Regatul Unit, nici Franța nu au prea mult apetit să fie atrași într-o confruntare cu Iranul în numele altora, mai ales dacă nu există o cerere regională clară în acest sens”. El a adăugat că ambele țări ar putea susține principiul libertății de navigație, dar este puțin probabil să conducă o operațiune pe care partenerii cheie din Golf nu o sprijină activ. Nimeni nu vrea să fie văzut ca „impunând o arhitectură de securitate pe care guvernele regionale o consideră inutil escaladantă”.
Amjed Rasheed, lector în studii de apărare la King’s College London, a subliniat că orice implicare europeană ar fi probabil limitată, condiționată și pur defensivă. Europa, deja confruntată cu o amenințare de securitate mai apropiată pe frontul estic, din partea Rusiei, dorește „de-escaladare și stabilitate” în Golf. „Decizia de a ataca Iranul a fost luată la Washington și Tel Aviv”, a spus Rasheed. „Cele două nu au consultat puterile europene. Puterile europene nu au fost și nu sunt pregătite să devină parte dintr-un război la a cărui arhitectură nu au participat”.
Hellyer crede că o „prezență maritimă defensivă” în Hormuz, cu implicare europeană, este încă posibilă, dar se îndoiește că se va contura o „coaliție mai musculoasă”. „Mă aștept ca orice misiune europeană să rămână deliberat restrânsă, concentrată pe asigurare și pe transportul comercial, mai degrabă decât să evolueze într-o operațiune de securitate mai largă”, a explicat el.
În paralel, Iranul încearcă să-și consolideze controlul asupra strâmtorii. Miercuri, ministrul adjunct de Externe iranian, Kazem Gharibabadi, a declarat că o înțelegere cu Omanul privind un nou protocol pentru gestionarea traficului în Hormuz este „pe punctul de a fi finalizată”. Aranjamentul, care ar dura două până la patru luni, ar presupune ca o mare parte dintr-o nouă rută de transport desemnată să treacă prin apele teritoriale iraniene, iar altele prin apele Omanului, în timp ce rutele temporare actuale ar fi închise.
Sina Azodi, profesor asistent de politică din Orientul Mijlociu la Universitatea George Washington, a declarat pentru Al Jazeera că se îndoiește că statutul Strâmtorii Hormuz va reveni vreodată la situația de dinaintea războiului americano-israelian împotriva Iranului. „Iranienii au învățat că, blocând Strâmtoarea Hormuz, pot face economia globală să țipe”, a spus el. „Acesta este un activ strategic și nu cred că îl vor ceda ușor”.
În acest context, Europa se află într-o poziție delicată: pe de o parte, dorește să mențină relații transatlantice solide și să susțină principiul libertății de navigație; pe de altă parte, nu vrea să fie târâtă într-un conflict care nu este al său și care ar putea destabiliza și mai mult o regiune deja fragilă. De asemenea, statele din Golf, care ar fi primele afectate de o escaladare, nu par să ceară în mod explicit o intervenție europeană masivă. Astfel, deși discuțiile tehnice continuă, perspectivele unei misiuni navale europene substanțiale rămân incerte, iar SUA ar putea fi nevoite să acționeze singure sau cu parteneri mai puțin vizibili.
De ce este important:
Această ezitare europeană reflectă o schimbare majoră în dinamica alianțelor internaționale: statele europene nu mai urmează orbește inițiativele Washingtonului, mai ales atunci când acestea implică riscuri militare semnificative fără un mandat clar din partea comunității internaționale sau a actorilor regionali. Strâmtoarea Hormuz este o arteră vitală pentru economia globală, iar orice decizie privind securitatea sa are consecințe directe asupra prețurilor energiei și stabilității financiare mondiale. În plus, poziția Europei ar putea influența negocierile dintre SUA și Iran, semnalând că nu există un sprijin internațional larg pentru o confruntare militară. Pe termen lung, această situație ar putea remodela arhitectura de securitate din Golful Persic, cu un rol mai redus al puterilor europene și o consolidare a influenței Iranului asupra uneia dintre cele mai strategice rute maritime ale planetei.
