Administrația de la Washington a ridicat pentru prima dată ideea unei coaliții maritime internaționale în martie, când președintele Donald Trump a cerut aliaților, dar și Chinei, să trimită nave de război în zonă. Majoritatea țărilor au refuzat sau au rămas evazive, deși Londra și Parisul au lăsat ușa deschisă. Pe măsură ce războiul Americii împotriva Iranului s-a prelungit, Trump a criticat dur aliații pentru ceea ce el considera un sprijin insuficient.
La jumătatea lunii aprilie, fostul premier britanic Keir Starmer anunța planuri ca Regatul Unit și Franța să conducă o misiune internațională pentru securizarea transportului maritim în strâmtoare, subliniind că aceasta va fi „strict pașnică și defensivă”. O lună mai târziu, Ministerul Apărării de la Londra promitea drone, avioane de luptă și o navă de război, spunând că zeci de alte țări susțin misiunea și că aceasta va începe „când condițiile o vor permite”.
Dar lunile au trecut, iar efortul pare blocat. Chiar dacă secretarul britanic al Apărării, Wes Streeting, declară că țara sa este „absolut aliniată” cu SUA în privința „securizării libertății maritime și a transportului comercial liber în Strâmtoarea Hormuz”, realitatea din culise este alta. O sursă diplomatică europeană a confirmat că, în urma unei inițiative franco-britanice, a avut loc joi o nouă reuniune tehnică la care au participat peste 30 de state. Un purtător de cuvânt al Ministerului Apărării britanic a precizat că Streeting așteaptă noi discuții despre „planificarea și coordonarea unei viitoare misiuni multinaționale”, dar că „activitatea operațională rămâne condiționată de situația de pe teren și de un acord politic durabil”.
HA Hellyer, cercetător senior la Royal United Services Institute și la Center for American Progress, explică faptul că întârzierea se datorează unui decalaj cronic între declarațiile politice și realitatea strategică. „Nici Marea Britanie, nici Franța nu au poftă să fie atrase într-o confruntare cu Iranul în numele altora, mai ales dacă nu există o cerere regională clară în acest sens”, spune el. Hellyer adaugă că, deși cele două țări susțin principiul libertății de navigație, este foarte puțin probabil să conducă o operațiune pe care partenerii cheie din Golf nu o sprijină activ. Nimeni nu vrea să fie acuzat că „impune o arhitectură de securitate pe care guvernele regionale o consideră inutil escaladatoare”.
Amjed Rasheed, lector în studii de apărare la King’s College London, este de părere că orice implicare europeană va fi limitată, condiționată și pur defensivă. Europa, deja confruntată cu o amenințare de securitate mult mai apropiată pe frontul de est, din cauza Rusiei, își dorește „dezescaladare și stabilitate” în Golf. „Decizia de a ataca Iranul a fost luată la Washington și Tel Aviv. Cei doi nu au consultat puterile europene. Iar europenii nu sunt și nu au fost pregătiți să devină parte dintr-un război la a cărui arhitectură nu au participat”, subliniază Rasheed.
Hellyer crede că o „prezență maritimă defensivă” în Hormuz, cu implicare europeană, este încă posibilă, dar se îndoiește că se va materializa o „coaliție mai musculoasă”. „Mă aștept ca orice misiune europeană să rămână deliberat restrânsă, concentrată pe asigurare și pe transportul comercial, nu să evolueze într-o operațiune de securitate mai amplă”, precizează el.
Strâmtoarea Hormuz, prin care trece în mod normal aproximativ o cincime din petrolul și gazul natural lichefiat la nivel global, a devenit un punct central de dispută între SUA și Iran în negocierile pentru încheierea conflictului. Washingtonul insistă că Iranul nu controlează strâmtoarea și că trecerea trebuie să fie liberă, conform dreptului internațional. Teheranul, dimpotrivă, încearcă să-și consolideze controlul asupra căii de apă și să dirijeze navele pe rute pe care le aprobă.
Miercuri, ministrul adjunct de Externe al Iranului, Kazem Gharibabadi, a anunțat că o înțelegere cu Omanul privind un nou protocol de gestionare a traficului în Hormuz este „pe punctul de a fi finalizată”. Aranjamentul, care ar dura între două și patru luni, ar presupune ca o mare parte dintr-o nouă rută de transport desemnată să treacă prin apele teritoriale iraniene, iar restul prin apele Omanului, în timp ce rutele temporare actuale ar fi închise.
Sina Azodi, profesor asistent de politică în Orientul Mijlociu la Universitatea George Washington, se îndoiește că statutul Strâmtorii Hormuz va reveni vreodată la situația de dinaintea războiului americano-israelian împotriva Iranului. „Iranienii au învățat că, blocând Strâmtoarea Hormuz, pot face economia globală să țipe. Acesta este un activ strategic și nu cred că vor renunța ușor la el”, avertizează Azodi.
În acest context complicat, Europa pare prinsă între presiunile americane și propria dorință de a evita o conflagrație regională. Reticența de a se angaja într-o misiune navală fără un mandat clar și fără sprijinul statelor din Golf reflectă o lecție bine învățată din trecut: implicarea în conflictele din Orientul Mijlociu, fără o strategie coerentă și fără susținere locală, aduce adesea mai multe probleme decât soluții. Deocamdată, rămâne de văzut dacă retorica va fi vreodată pe măsura acțiunii sau dacă Strâmtoarea Hormuz va continua să fie un teatru de tensiuni în care marile puteri își testează limitele.
De ce este important:
Această ezitare europeană nu este doar un detaliu diplomatic, ci un semnal puternic despre fragmentarea alianțelor occidentale și despre limitele influenței americane. Strâmtoarea Hormuz este o arteră vitală pentru economia globală, iar orice decizie privind securitatea sa are consecințe directe asupra prețului energiei și asupra stabilității regionale. Înțelegerea motivelor pentru care Europa refuză să se implice activ poate oferi indicii prețioase despre viitorul ordinii internaționale și despre modul în care statele mijlocii și mari își recalibrează strategiile într-o lume tot mai multipolară.
