Haass nu este un personaj oarecare. Cu o carieră diplomatică ce se întinde pe parcursul a cinci administrații de la Washington, o perioadă în care a condus Consiliul pentru Relații Externe – una dintre cele mai influente instituții de politică externă din America – el este genul de om pe care liderii lumii îl ascultă chiar și atunci când nu sunt de acord cu el. Fost negociator în Irlanda de Nord, consilier în timpul războiului din Golf, artizan al unor acorduri care au modelat echilibrul de putere post-Război Rece, Haass vorbește cu o autoritate pe care puțini o mai au într-o Americă tot mai dezbinată.
Întrebarea care planează deasupra întregii discuții este una simplă, dar cu implicații uriașe: ce vrea, de fapt, Donald Trump în Ucraina? Iar răspunsul, după cum reiese din cuvintele diplomatului, nu este deloc liniștitor.
Războiul care nu se mai termină
Haass pornește de la o realitate dureroasă: conflictul din Ucraina a intrat într-o fază în care oboseala face ravagii nu doar pe câmpul de luptă, ci și în capitalele occidentale. După mai bine de trei ani de război, după sute de mii de morți, după miliarde de dolari trimise la Kiev, întrebarea pe care și-o pun tot mai mulți decidenți nu mai este dacă Ucraina poate câștiga, ci cât de mult este dispusă lumea liberă să plătească pentru a împiedica Rusia să câștige.
Diplomatul atrage atenția asupra unui aspect adesea ignorat de comentatorii de ocazie: acest război nu este doar despre Ucraina. Este un test existențial pentru ordinea internațională construită după 1945. Dacă o putere nucleară poate invada un vecin suveran, poate anexa teritorii, poate șterge de pe hartă orașe întregi fără a se confrunta cu o pedeapsă pe măsură, atunci regulile pe care s-a clădit pacea occidentală devin simple sugestii.
Trump și „arta" tranzacției
Aici intervine Donald Trump, iar Haass nu se ferește să folosească un cuvânt pe care diplomația îl folosește rar: impredictibilitate. Președintele american, spune diplomatul, nu gândește în termenii tradiționali ai politicii externe – interese naționale, alianțe, echilibru de putere. El gândește în tranzacții. Orice conflict este pentru el un deal eșuat, orice război este un contract prost negociat.
Această abordare, notează Haass, are avantaje și pericole. Pe de o parte, Trump a reușit acolo unde predecesorii săi eșuaseră: a adus Rusia și Ucraina la aceeași masă. A amenințat, a promis, a fluturat sancțiuni, a oferit ridicarea acestora. A transformat dosarul ucrainean dintr-o problemă europeană într-o problemă americană, forțând ambele tabere să se raporteze la Washington.
Pe de altă parte, avertizează diplomatul, există riscul ca presiunea pentru un acord rapid să producă unul prost. Un acord care să-l răsplătească pe Vladimir Putin pentru agresiune, să lase Ucraina fără garanții reale de securitate, să dea Moscovei timp să se reînarmeze și să pregătească următoarea agresiune. Haass vorbește despre ceea ce el numește „capcana unui Minsk 3" – o referință la acordurile de la Minsk care au eșuat lamentabil în 2014 și 2015, oferind Rusiei exact ce își dorea: timp.
Lecțiile istoriei pe care nu vrem să le învățăm
Într-un moment de sinceritate rară, Haass amintește câteva lecții pe care istoria le-a predat generației actuale, dar pe care politicienii se prefac că le-au uitat. Prima: agresiunea premiată este agresiune încurajată. Hitler a înțeles acest lucru în 1938, la München, iar lumea a plătit prețul în 1939-1945. Putin a înțeles acest lucru în 2014, în Crimeea, iar Europa a plătit prețul în 2022.
A doua lecție: securitatea colectivă nu funcționează dacă nu este aplicată consecvent. NATO a fost cel mai puternic instrument de stabilitate din secolul XX tocmai pentru că Articolul 5 nu era o glumă. Dar ce se întâmplă când amenințarea vine de la o putere nucleară, iar liderii europeni se uită unii la alții în speranța că americanii vor face treaba murdară?
A treia lecție, poate cea mai incomodă: interesele naționale ale Americii nu sunt întotdeauna compatibile cu interesele Europei. Washingtonul poate decide, într-o bună zi, că Asia este mai importantă, că Pacificul merită mai mult decât Atlanticul, iar Ucraina va deveni o problemă europeană. Ceea ce ne readuce la întrebarea inițială: ce va face Trump?
Europa la răscruce
Diplomatul american, deși vorbește cu prudența cuvenită, lasă să se înțeleagă un adevăr pe care europenii încep să-l accepte cu reluctanță: Statele Unite nu mai sunt de mult timp garantul automat al securității continentului. Schimbarea aceasta nu a început cu Trump – administrațiile anterioare au semnalat-o, sub Obama și chiar sub primul mandat al lui Trump, prin cereri repetate ca europenii să crească cheltuielile de apărare.
Dar ceea ce face administrația actuală diferit este ritmul și stilul. Nu mai este vorba despre o retragere graduală, ci despre o respingere explicită a angajamentelor considerate nedrepte. Și, mai ales, despre o apropiere de Moscova care lasă Kievul și capitalele est-europene cu un gust amar.
România, Polonia, statele baltice – toate privesc cu îngrijorare aceste mișcări. Pentru ele, Rusia nu este o problemă abstractă, ci o amenințare concretă, o putere care le-a ocupat teritorii, le-a deportat populații, le-a impus regimuri marionetă. Orice acord americano-rus care ignoră aceste realități este un acord care plantează semințele următorului război.
Ce urmează?
Haass nu pretinde că are răspunsuri definitive. El recunoaște că diplomația este arta posibilului, nu a doritului. Ceea ce sugerează, însă, este un cadru: orice acord sustenabil trebuie să includă garanții reale de securitate pentru Ucraina, nu promisiuni vagi. Trebuie să respecte principiul integrității teritoriale, chiar dacă linia frontului de azi nu va fi linia de mâine. Trebuie să ofere Ucrainei perspectiva clară a aderării la structurile europene și euro-atlantice. Și, mai ales, trebuie să fie un acord pe care Ucraina îl acceptă, nu unul care i se impune.
În lipsa acestor condiții, diplomația riscă să devină complicitate. Iar istoria, așa cum ne amintește Haass, nu iartă pe cei care confundă pacea cu capitularea.
De ce este important:
Conversația dintre Steve Inskeep și Richard Haass nu este doar o analiză de presă. Este o radiografie a momentului geopolitic în care ne aflăm. Rusia a demonstrat că frontierele Europei pot fi modificate prin forță. America a demonstrat că alianțele secolului XX nu mai sunt sfinte. Ucraina a demonstrat că voința de a rezista poate înlocui forța brută, dar nu la infinit. Iar Europa a demonstrat, încă o dată, că unitatea ei este un proiect fragil, dependent de voința politică a capitalelor sale.
Pentru România, aflată la granița acestui haos, mesajul este cât se poate de clar: nu ne putem permite să fim spectatori. Investițiile în apărare, diplomația activă, susținerea Ucrainei nu sunt opțiuni ideologice, ci imperative de supraviețuire. Orice altă abordare este o invitație la uitare – iar istoria ne-a învățat, de prea multe ori, că uitarea este cea mai scumpă lecție pe care o putem plăti.
