Conform declarațiilor președintelui consiliului local, citate de agenția de știri Wafa, coloniștii au intrat în sat, iar când locuitorii au încercat să-și apere casele și pământul, soldații israelieni au deschis foc. Două tineri au fost răniti grav și au murit ulterior în spital. Surse locale au confirmat pentru Al Jazeera că șarfnici au ocupat poziții strategice pe acoperișurile clădirilor din sat înainte de începutul împușcăturilor, un detaliu care sugerează o operatie planificată, nu o confruntare spontană.
Al-Mughayyir nu este străin violenței. Satul a devenit, în ultimele luni, un simbol al impunității cu care acționează coloniștii, adesea sub protecția directă a IDF (Forțelor de Apărare ale Israelului). Drumul singur de acces al satului a fost transformat într-o zonă de moarte: mașinile palestiniene sunt regulate atacate, aruncate cu pietre sau arse. Doar pe 20 august, un atac similar a lăsat unsprezece palestinieni răniti. Aceasta nu este „violentă intercomunitară”, cum o etichetează uneori media occidentală, ci o strategie deliberată de deplasare forțată și intimidare.
Datele ONU vorbesc singure: de la începutul anului 2026, cel puțin 79 de palestinieni, printre care 19 copii, au fost uciși în Cisjordanie de coloniști sau de forțe israeliene, conform Biroului pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA). Cifra este stângătoare, mai ales dacă comparăm cu anii precedenti, și reflectă o dereglare totală a legii internaționale. Israelul, ca putere ocupantă, are obligația legală de a proteja populația civilă sub ocupație. În schimb, ceea ce observăm este o colaborare de facto între armată și grupurile extremiste de coloniști.
Violența a depășit granițele confrontărilor de câmp. Marți, forțele israeliene au aruncat gaze lacrimogene într-o moșchee din Madama, lăsând credincioșii să tufească aer, imaginile fiind verificate de Al Jazeera. Worse, ore înainte, coloniști au încercat să incendieze o altă moșchee în localitatea vecină Bazariya. Atacarea locuințelor de cult nu este doar un crimă de război potențială, ci un atac la identitatea și demnitatea unui popor.
Comunitatea internațională începe să nu mai poată ignora realitatea. Luna trecută, un asediu de trei săptămâni al unei case palestiniene din Qusra, la sud de Nablus, a forțat chiar ambasadorul SUA în Israel, Mike Huckabee – un susținător cunoscut al colonizării – să emită o certitudine rară. Faptul că un aliaț atât de ferm simțe nevoia să intervină public arată cât de grav a devenit situația. Dr. Ramiz Alakbarov, Coordonator Special al ONU pentru Procesul de Pace din Orientul Mijlociu, a avertizat în august că atacurile coloniștilor continuă cu „aproape zero responsabilizare”.
Termenul „pogrom” nu mai este tabu în vocabularul diplomatic. Francesca Albanese, Raportoarea Specială a ONU pentru Teritoriile Palestiniene Ocupate, a folosit cuvântul explicit, încadrând violența nu ca incidente izolate, ci ca o politică de stat. Când coloniștii ard case, ucid copii, distrug recolte și atacă locuri de cult sub aripa armatei, și autoritățile nu pedepsește nimeni, nu mai vorbim de abateri, ci de sistem.
Pentru palestinienii din al-Mughayyir, Qusra, Madama sau Bazariya, „procesul de pace” este o glumă amară. Ei trăiesc sub un regim de apartheit, conform organizațiilor de drepte ale omului precum B'Tselem sau Human Rights Watch, unde există două sisteme legale pe același pământ: unul pentru coloniști (cetățenie, drepturi, protecție) și unul pentru palestinieni (ordini militare, arestări administrative, demolări, ucideri fără anchetă).
În timp ce privirea lumii este fixată pe Gaza, Cisjordania arde tăcută. Nu sunt rachete aici, ci buldoiere, arme automate în mâinile coloniștilor, gaze lacrimogene în moșchee și șarfnici pe acoperișuri. Moartea lui Mohammad și Khalil nu este o statistică. Este consecința directă a unei politici de anexare zilnică, susținută de impunitate totală. Și până când lumea nu va numi lucrurile pe numele lor – apartheid, limpieză etnică, crimă de război – lista numelor va continua să crească, sâmbătă după sâmbătă, raid după raid.
De ce este important:
Acest articol nu relatează doar un incident tragic, ci expune un model sistematic: violența coloniștilor în Cisjordanie nu este marginală, ci centrală pentru proiectul de anexare a Israelului. Impunitatea totală, confirmată de ONU și experți independenți, transformă armata israeliană din forță de protecție a civililor (obligație legală sub Convenția Geneva) în facilitator al terorismului evreu extremist. Reacția tardivă a aliaților (SUA, UE) demonstrează hipocrizia diplomatică: se condenmă cuvinte, dar se finanțează fapte. Pentru România și UE, care susțin „soluția celor două state”, ignorarea acestor pogrome zilnice face complicită politica exterioară noastră în distrugerea viitorului statului palestinian. A numi lucrurile corect – apartheid, crimă de război, limpieză etnică – nu este luare de poziție, ci respectarea legii internaționale pe care am jurat să le apăram.
