Nava plecase din San Diego în noiembrie anul trecut, ajunsese în Orientul Mijlociu în ianuarie, iar pe 28 februarie forțele americane și israeliene au lansat raiduri aeriene împotriva Iranului. De atunci, portavionul a stat 265 de zile neîntrerupte în larg, o performanță istorică ce l-a transformat în al doilea purtător de avioane american care a îndurat o desfășurare neobișnuit de lungă în timpul războiului cu Iranul și care a primit, la final, distincția supremă: Presidential Unit Citation, cea mai înaltă onoare pe care o unitate militară o poate primi.
Dar cifrele spun doar o parte a poveștii. Restul se citește pe fețele oamenilor.
Abel Ramirez, 20 de ani, a coborât de pe navă cu un zâmbet imens. Pentru el, prima lui desfășurare din viață s-a încheiat aici, pe cheiul din San Diego. "Se simte extraordinar", a spus tânărul, îndreptându-se spre ieșire ca să-și caute părinții veniți tocmai din Texas. "A fost un moment în care chiar am crezut că n-o să mai cobor niciodată de pe vas." Cuvintele lui spun mai mult decât orice comunicat oficial: luni de zile pe o bucată de oțel care plutește, departe de tot ce-i familiar, cu gândul că poate nu se mai întoarce.
Pentru Cassity Garduque, o adolescentă de 14 ani, ziua a fost și mai dureroasă și mai dulce în același timp. Mama ei, în uniformă de marinar, a apărut pe puntea superioară și a fluturat din mână ca o nebună, în timp ce fata, pe țărm, se ștergea la ochi. "E copleșitor", a spus Cassity cu vocea tremurândă. "Mi-a ratat cea mai mare parte din clasa a șaptea și ziua mea de naștere." Apoi, mai luminată, a adăugat: "Sunt fericită că mama nu mai mănâncă ramen aproape în fiecare zi și că putem sărbători împreună."
Ramenul. Detaliul acesta mic spune multe despre ce s-a întâmplat la bord.
Căpitanul Daniel Keeler, comandantul navei, a încercat să țină lucrurile sub control. El a declarat că majoritatea echipajului se afla la prima sa desfășurare și că problemele întâmpinate au fost normale pentru o misiune atât de lungă. A subliniat că toată lumea a avut acces la patru mese pe zi. "Este un oraș plutitor, după cum puteți vedea, și în orice moment s-ar putea înfundă o toaletă", a spus Keeler, încercând parcă să readucă discuția la dimensiunea ei concretă, tehnică, departe de dramatism.
Realitatea, însă, a fost alta, iar familiile au aflat-o treptat, din relatări fragmentate, e-mailuri sporadice și apeluri rare prin WhatsApp. Au existat rapoarte despre lipsuri de provizii, despre deteriorarea sănătății mintale a echipajului, despre un moral tot mai scăzut. Navy-ul a încercat inițial să minimalizeze problemele, iar președintele Donald Trump a comentat în august că desfășurarea prelungită a lui Lincoln "nu a fost nici pe departe suficient de lungă".
Secretarul Apărării, Pete Hegseth, a mers personal pe Lincoln miercuri, cu o zi înainte de sosire, pentru a înmâna echipajului distincția prezidențială. În discursul său, Hegseth a încercat să respingă ceea ce el a numit eforturi de a transforma Lincoln-ul "într-un simbol al disfuncționalității, al moralului scăzut sau al unei misiuni eșuate". A spus că "ceea ce face diferența în armata americană, în Marina, la toți acești marinari este faptul că vă adaptați, sunteți rezilienți și depășiți obstacolele — duceți misiunea la bun sfârșit, indiferent de condiții".
Au existat și recorduri mai puțin vizibile, dar la fel de dureroase: 64 de tați care și-au întâlnit pentru prima dată bebelușii născuți în timp ce ei erau pe mare. Cu tot cu personalul aerian, numărul ajunge la 122 de noi tătici, potrivit căpitanului Keeler.
Kathy Monterrosa, soție de marinar, aștepta pe chei cu fetița ei de 6 luni, Sarahi, îmbrăcată într-o rochiță minusculă alb-albastră de marinar. A spus că a fost cumplit să audă despre condițiile de la bord în timp ce era însărcinată. "Plângeam mult și eram îngrijorată. Nu eram sigură că e bine." Când soțul ei a reușit în sfârșit să o sune, i-a spus că a fost "destul de rău". Acum, spune ea, se simte binecuvântată că familia e acasă. El, la rândul lui, recunoaște că a fost copleșit: "Când am intrat în golf, văzând pe toată lumea și știind că familia mea mă așteaptă... nu-mi venea să cred că e real."
Alma Solano Velez a dezvăluit că soțul ei i-a făcut o listă lungă cu alimentele pe care le-a poftit în cele zece luni: coadă de bou, pui la grătar, broccoli, empanadas cu creveți. Bărbatul îi povestise despre "lipsa de mâncare și dușuri" de la bord. Abia aștepta să-și revadă fiica, care a împlinit 4 ani cât el a fost plecat.
Un moment de respiro a venit, totuși, la începutul lunii trecute, când echipajul a primit o escală în Thailanda, pe drumul de întoarcere din Orientul Mijlociu. O pauză mică, într-o desfășurare care a ținut 322 de zile, doar cu puțin sub recordul absolut de 326 de zile stabilit de USS Gerald R. Ford, întors acasă în mai. Două portavioane, două recorduri, un singur război.
Rămâne o întrebare pe care oficialii marinei încearcă să o ignore, dar pe care familiile nu o pot uita: cât de mult poate rezista un om pe mare, departe de casă, într-o navă care, oricât de mare ar fi, rămâne o cutie de oțel în mijlocul oceanului? Răspunsul, spun cifrele, e simplu: 322 de zile. Răspunsul adevărat, spun lacrimile celor de pe chei, e că nici măcar o zi nu e puțin.
De ce este important:
Această întoarcere nu este doar o știre emoționantă, ci un indicator al costului uman real al unui conflict care se prelungește dincolo de limitele considerate normale chiar și pentru o marină obișnuită cu desfășurări lungi. Recordurile doborâte de Lincoln și Ford arată că SUA intră într-o eră în care proiecția de forță pe termen lung devine noul standard, nu excepția. Pentru publicul larg, povestea e un prilej de a reflecta la prețul invizibil plătit de familiile militarilor, la tensiunile dintre comunicatele oficiale optimiste și realitatea de la bord, și la modul în care un singur portavion poate deveni, în egală măsură, simbol al puterii americane și al fragilității condiției umane în războiul modern.
