După dezastrul provocat de inundațiile fulger: de ce are Nepalul cu adevărat nevoie

La cinci zile după inundațiile fulger care au lovit regiunile Rasuwa și Nuwakot din Nepal, numărul persoanelor dispărute continuă să crească. Soarta a peste 4.700 de oameni rămâne necunoscută, în timp ce autoritățile locale se luptă să facă față numărului șocant de cadavre recuperate. Acest dezastru m-a lovit personal. Satul soțului meu a fost șters de pe fața pământului, iar rudele lui au scăpat cu greu de furia apelor. De mai bine de șapte ani lucrez în domeniul activismului climatic. Am participat la întâlniri de politici publice, am scris rapoarte despre riscurile glaciare și am vorbit în paneluri despre vulnerabilitatea specifică a comunităților din Himalaya. Crezusem că înțeleg ce este în joc. M-am înșelat amarnic. Oroarea și disperarea pe care le-am văzut în comunitățile afectate sunt greu de descris. Și ceea ce este și mai rău: amenințarea este departe de a fi terminată. Dovezile științifice preliminare indică faptul că o prăbușire masivă de gheață și rocă din înaltul Himalayei a declanșat un eveniment în cascadă în râul Lhende Khola, trimițând un val brusc de apă, roci și sedimente în sistemul fluvial Bhote Koshi-Trishuli. Ca urmare a acestei mișcări, s-a format un lac în apropierea graniței dintre Nepal și Tibet, care ar putea provoca o a doua inundație. Deși Nepalul nu ar fi putut, în mod realist, să prevină prăbușirea inițială, amploarea dezastrului scoate la iveală lacune uriașe în reducerea riscului de dezastre și în pregătire, într-o realitate climatică schimbată. Țara are nevoie urgentă de investiții reale și finanțate în sisteme de avertizare timpurie pentru pericolele glaciare și de inundații din coridoarele montane cu risc ridicat. Chiar acum, autoritățile trebuie să cartografieze și să monitorizeze urgent ghețarii instabili, lacurile blocate de alunecări de teren și coridoarele râurilor, în timp ce restaurează senzorii deteriorați și stabilesc o comunicare în timp real, 24/7, între stațiile de monitorizare montane și comunitățile din aval. Avem nevoie de o monitorizare mult mai puternică a pericolelor din amonte și de o planificare a coridoarelor fluviale, inclusiv de partajare transfrontalieră a datelor cu China, de planificare a infrastructurii sensibile la riscuri și de evaluare continuă a ghețarilor instabili, a versanților și a barajelor temporare de resturi. Declanșatoare clare de evacuare, adăposturi de urgență și canale multiple de avertizare, inclusiv alerte SMS, sirene și radio local, trebuie activate imediat pentru a oferi oamenilor suficient timp să se mute în siguranță, pe măsură ce amenințarea inundațiilor secundare escaladează. Aici, în Himalaya, încălzirea regiunii destabilizează criosfera noastră: ghețarii, lacurile glaciare și versanții montani. Cu fiecare an de căldură record care trece, riscul unui astfel de catastrofă crește. Prin urmare, dincolo de sistemele de avertizare timpurie, avem nevoie și de infrastructură rezistentă la climă, precum și de adaptare condusă local și de pregătire pentru dezastre, concepute cu și de către oamenii care trăiesc efectiv cu riscul. Trebuie să existe investiții semnificative în comunitățile vulnerabile, în special cele din aval. Avem nevoie de poduri, drumuri, hidrocentrale și facilități publice care să reziste la inundații, alunecări de teren și alte pericole montane în cascadă. Avem nevoie ca adaptarea condusă local să cuprindă servicii publice rezistente, sisteme de comunicații, protecția mijloacelor de trai și sprijin pentru redresare, astfel încât comunitățile vulnerabile din aval să aibă resursele de care au nevoie chiar înainte ca dezastrul să lovească. Nepalul nu poate face toate acestea singur. Națiunile bogate, care sunt cei mai mari emițători de gaze cu efect de seră și, prin urmare, cele mai responsabile pentru actuala criză climatică, nu ar trebui să-și limiteze răspunsul la repatrierea cetățenilor lor decedați din țara mea și la gesturi simbolice de sprijin. Ele trebuie să se asigure acum că avem finanțarea de care avem nevoie pentru a ne recupera și reconstrui din această pierdere, precum și pentru a rezista la ceea ce urmează. Fondurile climatice trebuie livrate acum, nu ca promisiuni viitoare. Nepalul ar trebui să poată accesa Fondul pentru Pierderi și Daune, astfel încât asistența directă și oportună să ajungă la familii, iar casele, mijloacele de trai și infrastructura să poată fi reconstruite. Trebuie să fie bani noi, nu ajutor reetichetat, și trebuie să vină ca granturi, nu ca împrumuturi. Trebuie să fie ușor și rapid de accesat, nu îngropat într-un proces birocratic și un calendar stabilit de următorul summit climatic. Nepalul contribuie cu mai puțin de 0,1% din emisiile globale de gaze cu efect de seră. Și totuși, suntem printre cele mai vulnerabile națiuni la climă de pe pământ, unde încălzirea nu sosește treptat, ci ca un zid de apă și noroi care sfâșie o vale în câteva minute. Nu cerșim caritate. Cerem justiție climatică: să fim compensați pentru suferința cauzată de o criză în crearea căreia nu am jucat aproape niciun rol. A fi compensați pentru acest dezastru nu înseamnă că poporul nepalez va fi doar un receptor pasiv de fonduri străine. Societatea nepaleză s-a mobilizat deja pentru a ajuta concetățenii loviți de dezastru. Răspunsul tinerilor, în special, a fost rapid și fără echivoc. În tot Nepalul, tinerii au organizat un Grup de Ajutor pentru Rasuwa, mobilizând resurse, coordonând sprijinul și împărtășind informații verificate. În timp ce scriu aceste rânduri, o armată de tineri se înscrie ca voluntari pentru operațiunile de salvare și ajutor pe teren. Este o reamintire puternică a faptului că tinerii nu sunt doar printre cei mai vulnerabili la schimbările climatice. Suntem și primii respondenți. Suntem lideri în momente de criză, chiar și atunci când nimeni nu ne-a cerut să fim. Acum șapte ani, am apărut la prima mea întâlnire a tinerilor activiști de mediu, nesigură dacă va asculta cineva. Urmărind această generație mobilizându-se în timp real, mai rapid și mai eficient decât majoritatea răspunsurilor instituționale, îmi spune că munca din ultimii ani nu a fost în zadar. Dacă există o lecție pe care vreau ca oamenii să o învețe din ceea ce s-a întâmplat în Rasuwa, Nuwakot și Dhading, este aceasta: acțiunea climatică nu se poate opri la țintele de atenuare și la conferințele de politici, în încăperi unde conversațiile sunt lente și rătăcitoare, ca râurile leneșe. Când liderii noștri se așază să decidă ce urmează, tinerii și comunitățile cele mai afectate și vulnerabile trebuie să aibă un loc la masă. Poate că ascultarea vocilor lor ne poate salva de următorul dezastru. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autoarei și nu reflectă neapărat poziția editorială a Al Jazeera.

De ce este important:

Acest articol nu este doar o relatare a unui dezastru natural; este un strigăt de alarmă privind inegalitatea climatică globală. Nepalul, o țară cu o contribuție neglijabilă la emisiile de gaze cu efect de seră, se confruntă cu consecințe devastatoare ale schimbărilor climatice provocate de națiunile industrializate. Înțelegerea nevoilor urgente – de la sisteme de avertizare timpurie și infrastructură rezistentă, până la finanțare rapidă și accesibilă pentru pierderi și daune – este crucială pentru a preveni viitoare tragedii. Mai mult, subliniază rolul vital al tinerilor și al comunităților locale în răspunsul la criză și în modelarea politicilor climatice, o perspectivă adesea ignorată în negocierile internaționale. Este o lecție despre responsabilitate, solidaritate și justiție climatică, relevantă pentru fiecare dintre noi.