JEZZINE, Liban — Joseph Elias Issa, în vârstă de 56 de ani, își face griji că s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată pe pământul său strămoșesc. Originar dintr-o lungă linie de ciobani și fermieri din localitatea Kfar Houneh, situată în sudul Libanului, bărbatul a rămas pe parcursul celor 56 de ani ai săi în aceste dealuri stâncoase pline de livezi de măslini și plantații de citrice — moștenite de la strămoși — supraviețuind aproape fiecărui război pe care Israelul l-a purtat cu vecinii săi. Însă de data aceasta, situația pare fundamental diferită, declară el cu un ton grav în voce.
Invazia israeliană a Libanului — orchestrată cu scopul explicit de a disloca milițiile Hezbollah susținute de Iran din aceste regiuni deluroase — a declanșat unul dintre cele mai ample și rapide exoduri din istoria modernă a țării. Peste un milion de persoane au fost nevoite să-și părăsească locuințele, ceea ce reprezintă aproximativ o cincime din întreaga populație a statului libanez. Această cifră staggeringă plasează criza umanitară actuală printre cele mai grave catastrofe de deplasare forțată din regiune.
Israelul a emis ordine explicite pentru rezidenții din zonele de sud, obligându-i să se mute la nord de râul Zahrani. În această zonă de evacuare — care cuprinde între 15% și 20% din teritoriul libanez — forțele aeriene israeliene au demolat poduri, locuințe, autostrăzi și stații de benzină, lăsând în urmă un peisaj de ruină și deznădejde. Dincolo de cifrele oficiale, povestea umană a acestui exod este cea care lovește cel mai adânc.
Joseph Elias Issa a găsit adăpost provizoriu într-o colibă de cioban, situată în pădurea de la marginea localității Jezzine, în apropierea unei cascade liniștitoare. Deși atât coliba sa, cât și orășelul Jezzine se află în afara zonei oficiale de evacuare, periferiile acestora au fost totuși lovite de raiduri aeriene israeliene. "Lovituri aeriene, avioane de război — le auzi și le vezi peste tot în jurul tău," își amintește Issa, descriind cursa sa dramatică spre nord, într-un camion care transporta cei doi catâri ai săi. Ochii săi trădează oboseala și incertitudinea unui om care și-a văzut lumea prăbușindu-se în câteva zile.
Între timp, în capitala Beirut, un stadion de fotbal a fost transformat într-un uriaș adăpost temporar, unde mii de persoane deplasate dorm în corturi improvizate. Școli din întreaga țară au fost convertite în centre de refugiu, iar autoritățile libaneze se luptă să facă față valului masiv de persoane nevoite să-și părăsească casele. Sistemul de asistență umanitară, deja fragil după ani de criză economică, geme sub povara acestei situații fără precedent.
Ministrul israelian al apărării, Israel Katz, a declarat public că armata israeliană "accelerează distrugerea locuințelor libaneze" în conformitate cu tactici folosite în Fâșia Gaza, unde cartiere întregi au fost rase de pe fața pământului. Scopul declarat este acela de a preveni revenirea combatanților milițiilor pe aceste poziții. Premierul Benjamin Netanyahu a justificat operațiunile militare prin necesitatea creării unei "zone de securitate" menite să împingă focul de rachete antitanc departe de frontiera de nord a Israelului.
Katz a specificat că, odată ce ostilitățile vor înceta, Israelul va "menține controlul de securitate" asupra unei zone de frontieră mai restrânse, până la râul Litani. Această zonă ar urma să cuprindă aproximativ jumătate din aria mai extinsă a zonei de evacuare, adică între 8% și 15% din teritoriul libanez. Mai mult, oficialul israelian a anunțat că peste 600.000 de rezidenți care s-au evacuat spre nord vor fi "complet interziși în zona de sud față de Litani, până când siguranța și securitatea rezidenților din nordul Israelului vor fi garantate." Autoritățile israeliene nu au oferit însă nicio estimare privind durata acestei interdicții.
Această lipsă de claritate temporară este una dintre cele mai mari surse de anxietate pentru cei afectați. Hezbollah continuă să se bucure de sprijin în rândul unei părți semnificative a populației din sudul Libanului și încă lansează rachete spre nordul Israelului, menținând astfel ciclul violenței. Însă pentru civilii prinsi la mijloc, această situație înseamnă o nesiguranță existențială profundă.
"Ești deplasat, îți lași casa în urmă, și poate că nu te mai întorci niciodată," mărturisește Joseph Elias Issa, cu vocea tremurândă. "Suntem asediați." Cuvintele sale captează esența a ceea ce simt mii de familii libaneze în aceste momente critice — sentimentul amar de a-ți pierde rădăcinile, pământul și identitatea culturală în numele unor obiective geopolitice care le depășesc înțelegerea.
Perspectiva drepturilor omului asupra acestei situații este una alarmantă. Ramzi Kaiss, cercetător la Human Rights Watch cu sediul la Beirut, subliniază că, deși Israelul respectă parțial dreptul internațional prin emiterea de avertismente prealabile înainte de bombardamente, amploarea acestor avertismente — care acoperă regiuni enorme ale țării — poate echivala cu "provocarea panicii în masă" în rândul populației civile.
Mai grav este faptul că, atunci când aceste avertismente sunt deschise temporal și indefinite, ele pot constitui o crimă de război conform dreptului internațional umanitar. "Nu poți lega întoarcerea oamenilor în casele lor de o garanție vagă de siguranță pe care tu singur o definești," afirmă Kaiss cu tărie. "Oamenii trebuie să aibă dreptul să se întoarcă în casele lor odată ce ostilitățile încetează."
Cercetătorul atrage atenția asupra unui efect secundar extrem de îngrijorător: dacă oamenii cred că este posibil să nu li se permită niciodată întoarcerea în locuințele lor, acest lucru le-ar putea influența dramatic decizia de a evacua sau nu — chiar dacă se află în real pericol. Cu alte cuvinte, teama de pierderea definitivă a casei ar putea determina civili să rămână în zone de conflict, expunându-se riscului de deces sau rănire.
În Jezzine, un orășel de munte situat chiar la nord de zona de evacuare, normalitatea are un gust diferit. Pe principalul bulevard comercial, celebrarea istoriei continuă în ciuda haosului din jur. Haddad Cutlery, un magazin de cuțite și instrumente de tăiat realizate artizanal, funcționează în același loc din anul 1770 — o dovadă vie a rezistenței comunității în fața multiplelor turbulențe care au afectat regiunea de-a lungul secolelor.
Grace Rizk, managerul în vârstă de 65 de ani al acestui stabiliment istoric, se mândrește cu faptul că magazinul a rămas deschis "șapte zile pe săptămână, prin fiecare război." Stând în spatele tejghelei sale, femeia transmite un mesaj clar de determinare: "Suntem obișnuiți cu războiul. În acest moment, dacă vine un raid aerian, nu mă voi mișca din loc. Dumnezeu ne va proteja. Până la urmă, noi suntem cei care rămân fermi pe poziții. Nu vom pleca."
Primarul orașului Jezzine, David El Helou, își amintește cu nostalgie dureroasă de anii 1982-2000, când Israelul a ocupat sudul Libanului. Soldații israelieni au instalat un punct de control chiar în apropierea casei sale din copilărie, o amintire care revine acum, dureroasă, în fața noii invazii. "Știm ce înseamnă ocupația," declară edilul, privind pe fereastra biroului său spre acoperișurile orășelului. "Și acum, repetă istoria."
Pentru Joseph Elias Issa și pentru sutele de mii de libanezi precum el, realitatea din teren este cruntă. Mulți dintre ei au investit generații întregi de muncă pentru a-și construi gospodării, au plantat livezi care au devenit parte din identitatea comunității lor. Acum, toate acestea stau sub amenințarea distrugerii, iar perspectiva întoarcerii rămâne o necunoscută înfricoșătoare. Povestea lor este, în esență, una despre reziliență și disperare, despre identitate și pierdere, despre speranță și neputință în fața unui război care pare departe de a se încheia.
După invazia Israelului, mii de libanezi din sudul țării se tem că nu se vor mai întoarce niciodată acasă
