Obiectivele SUA nu au fost niciodată clare de la început. Oficialii au invocat mai întâi autoapărarea preventivă, dar cererile prezentate în ajunul războiului, amestecate cu declarații contradictorii ale lui Trump și ale șefilor Pentagonului, dezvăluie o listă lungă de ținte: eliminarea programului nuclear iranian, schimbarea regimului, oprirea sprijinului pentru „axa rezistenței”, distrugerea rachetelor și a marinei iraniene, precum și controlul Strâmtorii Ormuz. La șase luni distanță, niciunul dintre aceste obiective nu a fost atins pe deplin, deși administrația americană pretinde victorii.
În ceea ce privește dosarul nuclear, Trump a susținut că a „obliterat” capacitățile Iranului, dar realitatea este alta. Teheranul deține în continuare aproximativ 440 de kilograme de uraniu înalt îmbogățit, suficient pentru a construi o armă nucleară. Deși instalațiile au suferit daune masive, programul nuclear civil al Iranului rămâne intact. Memorandumul de înțelegere semnat în iunie, prin care Iranul se angaja să nu urmărească obținerea armei nucleare, s-a destrămat din cauza formulărilor vagi. Clark Summers, veteran militar american și profesor la Belmont Abbey College, consideră că SUA „pot susține pe bună dreptate că aceste scopuri au fost atinse, deși este greu de evaluat cât timp va dura până când Iranul își va reconstrui programul”. Însă Alam Saleh, profesor de studii iraniene la Universitatea Națională Australiană, contrazice: „SUA au pierdut chiar înainte de război”, iar efortul demonstrează eșecul Washingtonului încă din războiul de 12 zile de anul trecut.
Schimbarea regimului a fost un alt obiectiv declarat. Trump a ucis-o pe Khamenei în prima zi a războiului și a îndemnat „patrioții iranieni” să preia controlul țării. Dar conducerea politică a rămas aproape neschimbată sub fiul ayatollahului, Mojtaba Khamenei. „Uciderea liderilor nu înseamnă realizări strategice, chiar dacă este un succes tactic”, subliniază Saleh. Nici sprijinul pentru „axa rezistenței” nu a încetat. Hezbollah a intrat în război de partea Iranului, iar houthii au blocat Arabia Saudită în strâmtoarea Bab al-Mandeb. Aceste grupări continuă să primească finanțare și arme de la Teheran, iar cererea de a opri acest sprijin nu a apărut nici măcar în memorandumul din iunie.
În ceea ce privește capacitățile militare, SUA au promis că vor „răzui de pe fața pământului” facilitățile de rachete ale Iranului și că îi vor distruge marina. Trump a pretins că 82% dintre rachete au fost eliminate și că 158 de nave iraniene au fost lovite. Dar Iranul continuă să lanseze rachete, iar în iulie una dintre ele a ucis trei soldați americani în Iordania. Mai mult, cererea de a pune capăt programului de rachete balistice a fost absentă din memorandumul din iulie. „Ambele părți au eșuat”, spune Saleh. „SUA nu au reușit să transforme superioritatea militară în câștiguri reale, deși sunt o superputere care luptă împotriva unei puteri medii.”
Cel mai important punct de presiune rămâne Strâmtoarea Ormuz, prin care trecea peste o cincime din petrolul și gazele naturale transportate pe mare. Iranul a închis efectiv strâmtoarea, iar traficul a scăzut de la peste 100 de nave pe zi la aproximativ cinci. Teheranul consideră această strâmtoare principala sa pârghie într-un război pe care îl percepe ca o „amenințare existențială”. Deși Trump a cerut în repetate rânduri redeschiderea, Iranul nu a cedat. În schimb, negociază cu Omanul un plan de viitor pentru apă, pe care îl va controla parțial. SUA susțin că au „control total” asupra strâmtorii, dar realitatea arată că navele care încearcă să treacă fără permisiunea Teheranului sunt atacate.
Dincolo de câmpul de luptă, acest război realiniază ordinea globală. China și Rusia urmăresc cu atenție slăbiciunile Washingtonului, iar decizia de a muta ultimul portavion american din Pacific în Orientul Mijlociu lasă SUA fără prezență navală în Pacificul de Vest, exact în zona pe care o considerau prioritară. Aceasta are implicații directe pentru Taiwan și pentru echilibrul de putere din Asia. „Iranul supraviețuiește, dar asta nu înseamnă că este un învingător”, concluzionează Saleh. „Poate fi o înfrângere pentru SUA, dar nu este o victorie pentru Iran.”
La șase luni de la începutul războiului, bilanțul este sumbru: mii de morți, o criză energetică globală, alianțe fracturate și un viitor incert. Nici Washingtonul, nici Teheranul nu pot pretinde victoria. Războiul a demonstrat limitele puterii militare americane și rezistența surprinzătoare a Iranului, dar și costul uman și economic imens pe care îl plătesc ambele națiuni. În timp ce liderii vorbesc despre „succese”, civilii continuă să moară, iar lumea privește îngrijorată spre un conflict care pare departe de a se încheia.
De ce este important:
Acest război nu este doar o confruntare regională, ci un test al ordinii mondiale post-1945. Eșecul SUA de a-și atinge obiectivele, în ciuda superiorității militare covârșitoare, trimite un semnal puternic către alte puteri emergente, precum China și Rusia, care ar putea fi tentate să acționeze mai agresiv în propriile zone de influență. În același timp, blocarea Strâmtorii Ormuz a demonstrat cât de fragilă este economia globală, dependentă de rutele maritime. Pentru România și Europa, acest conflict înseamnă prețuri mai mari la energie, instabilitate în Orientul Mijlociu și un nou val de refugiați. Înțelegerea a ceea ce au câștigat și pierdut SUA și Iranul este esențială pentru a anticipa evoluțiile viitoare și pentru a evita extinderea războiului.
