Unul dintre cele mai emblematice exemple este buncărul Sonnenberg, situat în Lucerna. La exterior, intrarea pare inofensivă – se află într-un parc de joacă pentru copii. Dar dincolo de leagăne și balansoare, ascuns într-un deal, se află o ușă masivă anti-explozie. Odată deschisă, dezvăluie un tunel luminat, care coboară lin spre structura principală, construită în anii 1970, în plin Război Rece. Acest buncăr a fost proiectat să adăpostească 20.000 de oameni, adică o treime din populația orașului Lucerna la acea vreme. Ghidul Zora Schelbert explică: „Atunci, 20.000 de oameni reprezentau o treime din locuitorii orașului. Deci fiecare a treia persoană din Lucerna trebuia să fie adăpostită aici în caz de război nuclear.”
Rațiunea din spatele acestor construcții masive este simplă, dar profundă. Elveția, deși neutră, se află în mijlocul Europei, înconjurată de puteri care nu erau neutre. În cazul unui conflict nuclear între SUA și Uniunea Sovietică, elvețienii nu se așteptau să fie ținta directă, dar știau că vor fi expuși la precipitații radioactive provenite de la vecinii lor. Așa că au construit adăposturi cu generatoare diesel și combustibil suficient pentru două săptămâni. După aceea, însă, resursele se terminau. Schelbert explică: „După două săptămâni, nu mai există mâncare, apă sau electricitate. Iar astăzi, protecția civilă spune că durata șederii depinde de problema din exterior. După cum vedem în Ucraina sau Israel, acest lucru are sens, pentru că într-un război convențional oamenii caută adăpost temporar și apoi pot pleca din nou.”
Ceea ce face Elveția cu adevărat unică este faptul că, după încheierea Războiului Rece, nu a renunțat la rețeaua națională de adăposturi. Dimpotrivă, a continuat să construiască, garantând fiecărui cetățean un loc într-un buncăr. Daniel Jordi, director adjunct al Oficiului Federal pentru Protecție Civilă, povestește că în 2011, când parlamentul dezbătea dacă să scoată la fier vechi toate adăposturile, a intervenit un eveniment care a schimbat totul: accidentul nuclear de la Fukushima, din Japonia, provocat de un cutremur masiv și un tsunami. „Au existat câteva discuții politice, mai ales în 2010 și 2011. Se discuta în parlament dacă să renunțăm la sistem. Dar după Fukushima, au concluzionat că este bine să avem aceste adăposturi ca rezervă națională pentru a proteja oamenii într-o urgență reală”, spune Jordi.
Această decizie a consolidat o politică deja existentă: fiecare clădire rezidențială din Elveția este obligată să includă un buncăr cu uși anti-explozie și sisteme de ventilație, sau dezvoltatorii trebuie să aloce fonduri pentru un buncăr de stat din apropiere. Cetățenii plătesc o taxă inițială între 1.700 și 3.500 de dolari pentru construcția și întreținerea acestor adăposturi. În timp de pace – care, datorită neutralității, este norma în Elveția – aceste spații sunt transformate în pivnițe de vin, saune sau depozite. De exemplu, sub clădirea Facultății de Istorie a Universității din Berna se află un buncăr folosit pentru stocare.
Silvia Berger Ziauddin, expertă în istoria rețelei elvețiene de adăposturi nucleare, oferă tururi ghidate în acest buncăr universitar. Ea subliniază că adăposturile sunt înrădăcinate într-o idee care a modelat Elveția de peste un secol: aceea că această mică națiune alpină este o insulă de calm într-o mare de haos. „A fost o idee care exista deja înainte de Războiul Rece”, explică Berger Ziauddin. „Elveția s-a văzut mereu ca un refugiu, un loc sigur în mijlocul conflictelor europene. Buncărele sunt o extensie fizică a acestei identități.”
Această mentalitate a dus la o infrastructură impresionantă, care astăzi servește și altor scopuri. Unele adăposturi au fost transformate în centre pentru migranți, altele în spații culturale sau chiar hoteluri. Dar scopul principal rămâne acela de a proteja populația în caz de catastrofă. Într-o lume în care amenințările nucleare par din nou actuale, Elveția se poate lăuda că este pregătită. În timp ce alte țări și-au redus sau eliminat programele de protecție civilă, elvețienii au ales să investească în siguranță, indiferent de costuri. Această abordare poate părea excesivă pentru unii, dar pentru elvețieni este o chestiune de responsabilitate și de identitate națională.
În plus, adăposturile nu sunt doar despre război nuclear. Ele pot fi folosite și în caz de dezastre naturale, atacuri chimice sau alte urgențe. Sistemul este flexibil și adaptabil, iar autoritățile îl mențin în stare de funcționare prin controale regulate și exerciții. Deși costurile sunt suportate de cetățeni, aceștia par să accepte această taxă ca pe o asigurare de viață. În fond, cine poate spune că nu va avea nevoie vreodată de un adăpost? Într-o Europă tot mai tensionată, previziunea elvețiană pare mai degrabă o lecție decât o exagerare.
De ce este important:
Într-o perioadă în care amenințările nucleare revin în prim-plan, iar conflictele armate din Ucraina și Orientul Mijlociu reamintesc lumii cât de fragilă este pacea, exemplul Elveției oferă o perspectivă valoroasă. Nu este vorba doar despre beton și uși blindate, ci despre o filozofie de pregătire și reziliență. Elveția demonstrează că neutralitatea nu înseamnă pasivitate, ci o planificare atentă pentru a proteja cetățenii în orice scenariu. În timp ce multe state au redus cheltuielile pentru protecție civilă, Elveția a ales să investească în siguranța pe termen lung. Această abordare poate servi drept model pentru alte țări, mai ales în contextul actual al tensiunilor geopolitice. Mai mult, transformarea adăposturilor în spații utile în timp de pace arată că pregătirea pentru dezastre nu trebuie să fie o povară, ci poate fi integrată inteligent în viața de zi cu zi. Este o lecție despre responsabilitate, viziune și despre cum o națiune poate transforma frica într-o forță pozitivă.
