Proiectul Daudhan Dam, piesa centrală a acestui plan ambițios, va submerge zece așezări din jurul Rezervației Panna, inclusiv satul Kupi, ultimul care va dispărea sub ape. Aproximativ 7.000 de familii vor fi strămutate. Dar, în timp ce guvernul promite despăgubiri și reabilitare, realitatea este mult mai crudă, mai ales pentru femei. Legea indiană din 2013 privind achiziția de terenuri, Right to Fair Compensation and Transparency in Land Acquisition, Rehabilitation and Resettlement Act (LARR), conține o prevedere explicită: fiecare adult, indiferent de gen, trebuie tratat ca o familie separată în scopul compensației. Cu alte cuvinte, fiecare femeie adultă ar trebui să primească despăgubiri în numele propriu. Dar în practică, oficialii aplică doar textul principal al secțiunii 3(m), care definește familia în mod convențional – în jurul unei persoane, soțului/soției și copiilor minori dependenți – ignorând explicația care recunoaște adulții de orice gen ca familii separate. Astfel, femeile care nu au titluri de proprietate sau ale căror nume nu apar pe listele guvernamentale sunt excluse de la compensații.
Gyan Rani Gond, o femeie de 50 de ani din tribul Gond, este una dintre aceste voci. Stă întinsă pe rug, cu fața brăzdată de ani de muncă în câmp și de cules din pădure. Vorbește rar, dar cu o duritate care te lovește: „Eu, fiica mea și nora mea Pooja ar trebui să fim compensate. Ne-au dărâmat casa. Una e deja distrusă, cealaltă e pe cale să fie distrusă. Dacă guvernul nu ne poate da despăgubiri, atunci să ne trimită în altă țară. Pentru că am votat. Suntem cetățeni ai acestei țări. Am votat pentru acest guvern. Unde este dreptul nostru?” Familia ei deține 1,2 hectare de teren agricol în Pathapur. Soțul și fiul ei cel mare au primit fiecare câte 12,5 lakh de rupii (aproximativ 13.000 de dolari) ca plată de reabilitare, dar nu au primit nicio compensație separată pentru terenul agricol. Femeile adulte – Gyan Rani, fiica ei de 18 ani, Muliya, soția fiului ei și Pooja, văduva de 21 de ani a fiului ei mai mic – nu au primit nimic. Pooja, care a rămas văduvă la doar un an după căsătorie, nu primește nici pensie de văduvă, pentru că oficialii spun că este prea tânără. Nici măcar nu a primit un leu din compensații. Ea locuiește într-o colibă de lut lângă un grajd, așteptând să fie dărâmată și casa ei.
Protestul de la Kupi nu este un incident izolat. Este un semnal de alarmă pentru întreaga Indie. Ken-Betwa este primul dintre cele 30 de proiecte planificate de legare a râurilor sub Planul Național de Perspectivă. Dacă această interpretare a legii se aplică și în alte proiecte, milioane de femei ar putea fi excluse de la compensații. Potrivit unui drept la informare depus de agenția națională de presă Press Trust of India, până în aprilie 2025, nici o familie afectată nu fusese complet reabilitată. Guvernul a negat, spunând că situația s-a schimbat. În iulie 2026, ministrul veniturilor din Madhya Pradesh, Karan Singh Verma, a declarat în Adunarea Legislativă că toate familiile eligibile din districtele Panna și Chhatarpur au primit compensații și beneficii de reabilitare. Dar protestele au determinat biroul prim-ministrului să ceară un raport de la guvernul statului, inclusiv cu privire la acuzații că, în unele cazuri, compensațiile au fost depuse în conturile agenților, nu ale familiilor afectate. După greva foamei de 18 zile a liderului protestului, Amit Bhatnagar, administrația districtului Chhatarpur a ordonat, pe 20 iulie, o nouă verificare a familiilor afectate, recunoscând că gospodării eligibile ar fi putut fi omise. Pe 6 august, ministrul de stat pentru afaceri tribale, Durgadas Uikey, a declarat în parlament că ministerul său nu a primit nicio plângere explicită că compensațiile deja distribuite nu au ajuns la beneficiari.
În spatele statisticilor și declarațiilor oficiale, există povești umane sfâșietoare. Pooja Gond, o tânără de 21 de ani, cu o umflătură pe obraz de la o înțepătură de albină, vorbește cu o voce stinsă, obosită. Soțul ei a murit după un an de căsătorie, din cauza unei boli netratate. Copilul lor de un an a murit și el, de febră tifoidă, fără confirmare medicală. Pooja nu a primit niciun ban. Nici cumnata ei, care a votat, dar pe care oficialii o consideră minoră. Femeile sunt prinse într-un cerc vicios: nu au acte de proprietate, nu apar pe listele guvernamentale, iar legea, deși pare protectoare, este interpretată într-un mod care le exclude. Ele sunt cetățeni cu drepturi de vot, dar fără drepturi la compensație.
Protestul de la Kupi este o lecție de demnitate și disperare. Femeile nu cer milă, cer dreptate. Ele au înțeles că, dacă nu se opun acum, vor fi uitate definitiv. Rugurile funerare neaprinse sunt un simbol puternic: ele spun „dacă nu ne dați dreptate, mai bine murim decât să trăim fără casă, fără pământ, fără viitor”. Este o formă de rezistență non-violentă care amintește de luptele istorice ale Indiei pentru independență, dar de data aceasta lupta este pentru supraviețuirea celor mai vulnerabili.
În timp ce guvernul își laudă proiectul de infrastructură, femeile din tribul Gond plătesc prețul. Ele sunt uitate de un sistem care le-a promis protecție, dar le oferă doar promisiuni goale. Proiectul Ken-Betwa ar trebui să aducă apă și prosperitate, dar pentru aceste femei aduce doar lacrimi și ruine. Întrebarea este: cât de mult mai poate rezista o societate care își trădează propriile cetățene? Răspunsul stă în rugurile neaprinse de la Kupi, care ard în tăcere, dar cu o flacără interioară care nu se va stinge ușor.
De ce este important:
Acest articol scoate la lumină o problemă sistemică de discriminare de gen în aplicarea legilor de compensare pentru strămutare în India. Femeile, deși recunoscute ca familii separate prin lege, sunt excluse în practică din cauza interpretării greșite a legislației. Proiectul Ken-Betwa este doar primul dintr-o serie de 30 de proiecte similare, iar dacă nu se corectează această nedreptate, milioane de femei din întreaga țară vor fi afectate. Este un test al angajamentului Indiei față de egalitatea de gen și drepturile omului, iar protestul femeilor din Kupi ar putea deveni un precedent pentru mișcări sociale mai ample.
