Șeicul Hamad a fost o personalitate complexă, un lider care a transformat Qatarul dintr-un stat mic și relativ obscur, dependent de petrol, într-un jucător global cu o influență disproporționată față de dimensiunile sale teritoriale. A domnit între 1995 și 2013, perioadă în care a orchestrat o modernizare accelerată, atât pe plan intern, cât și extern. Sub conducerea sa, Qatarul a devenit gazda unor evenimente de talie mondială, precum Cupa Mondială FIFA 2022, dar și un mediator-cheie în conflicte regionale, de la Afganistan la Gaza.
Născut în 1952, șeicul Hamad a fost fiul cel mare al emirului Khalifa bin Hamad Al Thani. A studiat la Academia Militară Sandhurst din Marea Britanie, iar după întoarcerea în Qatar a preluat treptat funcții importante, inclusiv cea de ministru al Apărării. În 1995, într-o mișcare care a șocat lumea arabă, l-a detronat pe propriul său tată, aflat într-o vizită în Elveția. Lovitura de palat a fost sângeroasă doar în sens politic: tatăl său a fost forțat să abdice, iar șeicul Hamad a preluat puterea cu sprijinul familiei și al armatei.
A urmat un sfert de secol de transformări radicale. Șeicul Hamad a liberalizat economia, a investit masiv în infrastructură, educație și sănătate, și a creat un climat favorabil investițiilor străine. A fondat rețeaua Al Jazeera în 1996, un canal de știri care a devenit rapid o voce influentă în lumea arabă și nu numai, deși adesea controversat. De asemenea, a promovat un rol activ al femeilor în societate și a susținut reforme politice modeste, cum ar fi alegeri municipale și o constituție scrisă.
Pe scena internațională, șeicul Hamad a fost un maestru al echilibrului. A menținut relații strânse cu Statele Unite (găzduind cea mai mare bază aeriană americană din regiune, Al Udeid), dar și cu Iranul, cu care Qatarul împarte cel mai mare câmp de gaze naturale din lume. A fost un susținător vocal al cauzei palestiniene și a oferit sprijin financiar masiv pentru Fâșia Gaza, inclusiv prin intermediul Hamas, ceea ce a atras critici din partea Israelului și a unor state arabe. În același timp, a jucat un rol crucial în medierea conflictelor din Liban, Sudan și Yemen.
Unul dintre cele mai marcante momente ale domniei sale a fost izbucnirea Primăverii Arabe în 2011. În timp ce alte monarhii din Golf priveau cu teamă mișcările populare, șeicul Hamad a ales să sprijine rebelii din Libia și Siria, oferind arme și finanțare. Această poziție a dus la o ruptură profundă cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, culminând cu blocada impusă Qatarului în 2017, la patru ani după ce șeicul Hamad abdicase în favoarea fiului său, Tamim.
Abdicarea din 2013 a fost la fel de neașteptată ca și preluarea puterii. Șeicul Hamad a declarat că este timpul ca o nouă generație să preia conducerea, iar fiul său, șeicul Tamim bin Hamad Al Thani, a devenit emir la vârsta de 33 de ani. De atunci, șeicul Hamad a rămas o figură influentă în culise, dar a evitat lumina reflectoarelor, dedicându-se proiectelor caritabile și promovării dialogului interreligios.
Moartea sa survine într-un moment în care Qatarul se confruntă cu noi provocări: tensiunile cu vecinii s-au atenuat, dar nu au dispărut complet, iar țara încearcă să-și diversifice economia după succesul Cupei Mondiale. Șeicul Hamad lasă în urmă un Qatar care nu mai este o simplă peninsulă deșertică, ci un stat cu ambiții globale, o diplomatie agilă și o capacitate de a supraviețui în cel mai volatil colț al lumii.
De ce este important:
Moartea fostului emir al Qatarului, șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani, marchează sfârșitul unei ere pentru unul dintre cele mai dinamice și controversate state din Orientul Mijlociu. El a fost arhitectul modernizării rapide a Qatarului și al transformării sale într-un actor global, de la fondarea Al Jazeera până la găzduirea Cupei Mondiale. Înțelegerea moștenirii sale este esențială pentru a decripta politica regională actuală, relațiile dintre statele din Golf și echilibrul fragil de putere din zonă. De asemenea, influența sa asupra medierii conflictelor și a sprijinirii mișcărilor islamiste continuă să modeleze evenimente majore, de la războiul din Gaza la negocierile cu talibanii.
