În Paris, Lyon, Marseille, Toulouse, Lille, Nantes și în zeci de alte orașe, micii de mii de oameni au umplut bulevardele, portând pancarte cu mesaje precum „Viața scumpă, salariile proaste”, „Macron, auzi poporul?” sau simplu „Assez!” (Destul!). Circulația a fost blocată pe porțiuni mari ale bulevardelor periferice ale capitalei, metroul a funcționat la capacitate redusă, școlile au rămas parțial închise, iar spitalele au funcționat la regim de urgență. Poliția a estimat la aproximativ 400.000 manifestanți la nivel național, în timp ce organizatorii vorbesc de peste 700.000.
"Nu mai putem trage la coadă", a declarat Sophie Binet, secretarul general al CGT, în fața sediului Ministerului Muncii. "Inflația mănâncă puterea de cumpărare a salariilor, pensiilor, alocațiilor. Guvernul refuză să indexeze salariile la inflație, refuză să taxeze superprofiturile, refuză să acționeze asupra prețurilor energiei și ale produselor de bază. Astăzi, lumile muncii spun stop."
Contextul este unul al unei crize sociale care cuprinde, straturat, mai multe frustrare. Inflația, deși a încetat din ritmul fulminant al anului 2022, rămâne rezistentă la nivelul prețurilor alimentare (+12% pe an) și a energiei. Salariile reale au scăzut, în medie, cu 4-5% în ultimii doi ani. Chiria, transporturile, abonamentele la utilități — toate au urcat. În același timp, companiile din CAC 40 au înregistrat profite record, iar dividenzele versate acționarilor au atins vârfuri istorice. Disparitatea dintre profiturile capitalului și remunerarea muncii a devenit insuportabilă pentru milioane de francezi.
Guvernul Borne, slăbit politic după pierderea majorității absolute la Parlament și după forțarea reformei pensiilor prin articolul 49.3, încearcă să navigateze pe o undă de mécontentament care nu mai este doar politică, ci existențială. Prim-ministrul a anunțat, vineri dimineața, un pachet de "măsuri de urgență": o primă de putere de cumpărare de 100 de euro pentru cei mai săraci 10% de gospodării, plafonarea prețului benzinei la 1,99 euro/litru pentru o perioadă limitată și o misiune de control a marginelor comerciale în lanțurile de supermarketuri. Sindicatele au respins pachetul ca fiind "praf de perlimpinpin", o soluție cosmetică care nu atacă cauzele structurale.
"Nu ne interesează primă una tantum", a spus Laurent Berger, liderul CFDT, sindicatul considerat mai moderat. "Ne interesează o indexare automată a salariilor la inflație, o creștere a SMIC-ului (salariului minim) care să acopere nevoile de bază, o reformă fiscală care să pună la contribuție cei mai bogați. Guvernul are banii — îi are în buget, îi are la firmele de stat, îi are la evaziunea fiscală. Trebuie să aibă voința politică să îi folosească."
Protestele de joi nu au fost izolate. Ele urmează după luni de mobilizări a fermierilor (ianuarie-februarie), după grevele din transportul public, energie, școli, spinale, colectarea gunoiului. Au urmat și după o serie de proteste studentești împotriva precarizării și a reformei universitare. Ce este nou astăzi este unitatea sindicală. De obicei, CGT (mai radicală) și CFDT (mai reformistă) au strategii diferite, uneori opuse. Acum, însă, presiunea de la bază i-a forțat pe lideri să depună divergentele. "Unitatea nu este un scop în sine, este o necesitate", a explicat un delegat CGT din Renault Flins. "Patronii și guvernul ne împart pe linii ideologice. Singura noastră forță este numărul nostru."
Reacția patronatului nu s-a făcut așteptat. MEDEF (Mouvement des Entreprises de France) a avertizat că o creștere generalizată a salariilor ar duce la inflație mai mare, la pierderea competitivității, la delocalizări. "Nu putem plăti salarii pe care nu le putem produce", a declarat Patrick Martin, președintele MEDEF. "Soluția este productivitatea, investițiile, formarea. Nu distribuirea a ceea ce nu avem." Argumentele sunt cele clasice ale capitalismului liberal, dar sună hol în urechile unui muncitor care primește 1.400 euro net și plătește 800 euro chirie.
Analistii politici vorbesc de un "moment de adevăr" pentru Emmanuel Macron. Președintele, reîntrons în 2022 pe o platformă de "protecție a claselor mijlocii și populare", se confruntă acum cu o crize de legitimitate profundă. Reformarea pensiilor (creșterea vârstei de la 62 la 64 de ani) a fost percepută ca o trădare a promisiunilor. Acum, refuzul de a acționa puternic asupra puterii de cumpărare este văzut ca o dovadă că guvernul servește interesele elitelor. Sondajele arată că 68% dintre francezi susțin protestele sindicale, iar doar 22% au încredere în capacitatea guvernului de a rezolva criza.
Există, de asemenea, o dimensiune europeană. Franța militează, la nivel UE, pentru o reformă a regulilor bugetare care să permită investiții publice masive în tranziție ecologică și industrie. Dar, intern, aceleași reguli (Pactul de Stabilitate, care revine în 2024) impun austeritate. Sindicatele acuză ipocrizia: "În Bruxelles cerți flexibilitate, în Paris impuneți austeritate", a scris în tribuna Le Monde economistul Thomas Piketty.
Pe termen scurt, perspectivă este incertă. Guvernul poate încerca să aștepteze moartea mișcării prin oboseală, sperând că vremea rece și lipsa de rezultate concrete vor demobiliza manifestanții. Sindicatele, însă, au anunțat că joi este doar începutul: urmează greve reconductibile în rafinării, transportul feroviar, porturi, energie, funcția publică. "Nu ne oprim până nu avem răspunsuri concrete", a promis Sophie Binet.
Istoria Franței învață că mișcările sociale, când sunt unite și persistente, pot forța concesii majore (1936, 1968, 1995, 2006). Dar învață și că puterea are instrumente puternice de reprimare, de divisionare, de așteptare. Batalia de astăzi nu este doar pentru salarii mai mari. Este pentru demnitate, pentru un contract social rupt, pentru definiția viitoare a solidarității naționale.
De ce este important:
Această mobilizare sindicală unitară reprezintă cel mai semnificativ test al autorității lui Emmanuel Macron de la reîntrunire. Nu este doar o grevă salarială clasică, ci o contestație sistemică a modelului economic care a lăsat milioane de francezi în precaritate în timp ce bogăția se concentrează la vârf. Rezultatul acestui conflict va dicta agenda socială a Franței pe termen mediu și va semnala dacă europenii sunt încă capabili să impună o redistribuție a bogăției prin acțiune colectivă sau dacă vor accepta, pasiv, eroziunea continuă a nivelului de viață.
