Gaza, Iran, Liban: De ce continuă atacurile în ciuda încetării focului?

Pe harta Orientului Mijlociu, cuvântul „încetare a focului” a devenit aproape o ironie tragică. În ultimele săptămâni, am asistat la o serie de anunțuri de armistițiu care, în teorie, ar fi trebuit să oprească violențele: Israel și Liban au declarat o nouă încetare a focului miercuri, după ce păreau să fi convenit deja asupra unei trêve pe 16 aprilie. Iranul și Statele Unite au, oficial, o încetare a focului în vigoare din 8 aprilie. Iar Israel și Hamas, gruparea palestiniană, au convenit un armistițiu în Gaza încă din 10 octombrie 2025. Și totuși, loviturile continuă. În Liban, atacurile israeliene asupra districtelor Naqoura și Nabatieh din sudul țării au provocat cel puțin un mort vineri. În Gaza, bombardamentele israeliene ucid în continuare civili, inclusiv nouă persoane într-o clădire rezidențială săptămâna aceasta. Iranul și SUA își schimbă lovituri periodice, iar armata iraniană a lansat rachete și drone asupra Emiratelor Arabe Unite, Kuweitului și Bahrainului, pe care le acuză că facilitează atacurile americane. Ce înseamnă, de fapt, o încetare a focului atunci când luptele nu se opresc? Ce spune dreptul internațional? Și de ce încălcările rămân atât de rare sancționate? Trei experți explică mecanismul fragil al acestor acorduri.Mark Kersten, profesor asistent de justiție penală și criminologie la Universitatea Fraser Valley, definește încetarea focului drept „o încetare a ostilităților, dar de obicei nu una permanentă”. Este, în esență, o pauză menită să creeze spațiu pentru negocieri. Michael Lynk, profesor emerit la Universitatea Western din Canada, subliniază că acestea sunt mai degrabă acorduri politice decât instrumente juridice puternic executorii. Spre deosebire de tratatele de pace, care au garanți responsabili de supraveghere și aplicare, încetările focului pot fi încălcate cu puține consecințe juridice imediate. Acest lucru este valabil mai ales în Gaza și Liban, unde Statele Unite au jucat rolul principal de mediator și supraveghetor. Lynk observă că, deși unele țări din Nordul Global au criticat atacurile israeliene asupra Libanului, „nu au chemat la ordin SUA pentru a permite încălcările repetate ale încetării focului din Gaza și Liban”.Toby Cadman, avocat britanic specializat în drepturile omului și cofondator al Guernica 37 Chambers, explică faptul că încetările focului sunt „suspendări temporare, militare și diplomatice ale operațiunilor militare” și sunt fragile prin natura lor. Nu rezolvă conflictul de fond și nici nu încheie starea de război din punct de vedere juridic. „Suspendă luptele, dar nu încheie starea de conflict armat”, spune el. Diferența față de tratatele de pace este crucială. În cazul planului de pace pentru Gaza, care a însoțit încetarea focului, acesta a fost aprobat de Consiliul de Securitate al ONU prin Rezoluția 2803, care cere implementarea „în integralitate, cu bună-credință și fără întârziere”. În teorie, statele ar putea cere Consiliului să sancționeze părțile care încalcă acordul. În practică, explică Lynk, dreptul de veto al SUA face ca nici Israel, nici SUA însăși să nu poată fi cenzurate realist. „De aceea, încetările focului și tratatele de pace sunt, în cele din urmă, documente politice: au nevoie de voință politică pentru a fi aplicate.”Palestinienii au semnalat în mod repetat încălcarea armistițiului din Gaza de către Israel. SUA și Iran se acuză reciproc de încălcarea trêvei. La fel fac Israel și Liban. Cui îi revine rolul de a stabili cine a încălcat? Cadman răspunde: „Nu există un arbitru neutru împuternicit să determine, cu efect obligatoriu, cine a încălcat.” Mecanismele de monitorizare există, dar sunt în mare parte organisme politice supervizate de aceleași state care au mediat și garantat acordurile. În cazul Gazei și Libanului, acestea sunt Statele Unite. Însă Washingtonul ocupă o poziție neobișnuită de mediator, garant și cel mai apropiat aliat militar și diplomatic al Israelului. Astfel, acuzațiile de încălcare sunt adesea filtrate prin calcule politice, nu evaluate de o autoritate juridică independentă.Pentru Mark Kersten, situația din Gaza și Liban dezvăluie o contradicție fundamentală în sistemul juridic internațional. Pe hârtie, dreptul internațional a reușit să stabilească un consens larg cu privire la legalitatea a ceea ce se întâmplă. „Marea majoritate a lumii recunoaște că ceea ce se petrece în ambele contexte nu este doar greșit, ci și ilegal – grație dreptului internațional.” Cu toate acestea, recunoașterea a făcut puțin pentru a opri violența. „Se face puțin pentru a salva vieți și a opri măcelul”, spune el. Rezultatul este un decalaj tot mai mare între constatările juridice și acțiunea politică. Instanțele pot investiga, colecta dovezi și emite hotărâri – așa cum au făcut Curtea Penală Internațională și Curtea Internațională de Justiție împotriva Israelului – dar acest lucru nu oprește bombele și nici nu garantează conformarea pe teren. Pentru Kersten și Lynk, problema nu este lipsa standardelor legale, ci eșecul persistent al statelor de a le aplica, mai ales atunci când sunt implicate puteri mari. Lynk afirmă: „Lipsa responsabilității efective este gaura din inima dreptului internațional și a sistemului politic internațional modern.”Cadman atrage atenția asupra argumentului juridic cel mai frecvent folosit pentru a justifica loviturile continue ale Israelului asupra Gazei și Libanului, precum și ale SUA împotriva Iranului: autoapărarea. Aceste argumente se bazează pe articolul 51 din Carta ONU, care permite statelor să lanseze acțiuni militare unilaterale împotriva altor națiuni dacă acționează în autoapărare. „Articolul 51 răspunde unui atac armat care a avut loc sau care este cu adevărat iminent; nu este o licență permanentă pentru lovituri preventive”, subliniază Cadman. Întrebat de jurnaliști, miercuri, cum definește o încetare a focului, având în vedere atacurile periodice – deși sporadice – pe care SUA și Iran le-au schimbat în ultimele săptămâni, președintele american Donald Trump a răspuns: „Este o parte diferită a lumii, știi. Aș spune că într-o astfel de parte, o încetare a focului este atunci când tragi într-un mod mai moderat.” Comentariul lui Trump subliniază ceea ce experții juridici consideră a fi inima violenței persistente din Gaza, Liban și Golf: lipsa oricărui mecanism real de aplicare. Consiliul de Securitate este constrâns de dreptul de veto. Curtea Internațională de Justiție poate emite ordine obligatorii, dar nu le poate impune. Curtea Penală Internațională poate emite mandate de arestare, dar depinde de state pentru executarea lor. Cadman concluzionează: „Legea nu este formal diferită pentru Israel sau SUA; aplicarea ei este selectivă.”### De ce este important:Înțelegerea acestor mecanisme fragile și a lipsurilor lor este crucială pentru a evalua nu doar conflictul din Orientul Mijlociu, ci și funcționarea întregului sistem internațional. Când încetările focului sunt încălcate fără consecințe, se erodează încrederea în ordinea globală bazată pe reguli. Pentru cetățenii din zonele de conflict, aceasta înseamnă continuarea suferinței și a pierderilor de vieți. Pentru comunitatea internațională, reprezintă un test al angajamentului față de pace și justiție. Lipsa de responsabilitate transformă încetările focului în simple cuvinte goale, iar normele internaționale devin neputincioase în fața puterii politice. De aceea, este vital să se ceară mecanisme de aplicare mai puternice și o voință politică reală de a proteja acordurile.