Pentru generațiile care au crescut cu imaginea ei – părul lung, împărțit pe mijloc, strălucind de argintiu, și ochelarii aviator care i-au devenit semnătură vizuală – Gloria Steinem nu a fost doar o activistă. A fost o prezență constantă, o martoră oculară a istoriei, o voce care nu a încetat să răsune nici când corpul a început să dea semne de oboseală. Până în anii cei de optzeci, a călătorit nemaiușor, vorbind în campusuri universitare, centre comunitare, mitingi și marșuri. Nu a credut în activismul de la distanță. „Nu poți face asta la telefon sau pe web”, spunea într-un interviu acordat Associated Press în 2015. „Trebuie să fii acolo, cu toate cele cinci simțuri. Ar trebui să fie evident că oamenii nu pot empatiza unul cu altul decât dacă sunt în aceeași cameră.” Această convicție – că schimbarea reală se întâmplă în spațiul fizic, în cercurile de discuție pe care le găzduia în propria casă, pentru sute de oameni – a fost inima metodei ei.
Drumul său spre această poziție centrală nu a fost liniar. A început ca jurnalistă, o meserie pe care o exercea cu rigurozitate și curaj. În 1963, a acceptat o misiune sub acoperire care a devenit legendară: s-a angajat ca bunny în Playboy Club-ul lui Hugh Hefner din New York, documentând condițiile degradante și exploatarea femeilor din spatele fațadei glamurului. Articolul, publicat în Show Magazine, a fost o bombă investigativă. Ani mai târziu, însă, Steinem a recunoscut că regretă acea experiență, nu pentru impactul ei, ci pentru costul personal pe care i-l-a avut, forțându-o să participe la propria sa obiectificare pentru a o expune. A fost o lecție dură despre etica reportajului și despre modul în care sistemul consumă chiar și cei care încearcă să-l desmantineze.
Punctul de cotitură a venit în 1969, la o întâlnire publică unde femeile depuneau mărturii despre avortul ilegal. Pentru Steinem, care la 22 de ani trecuse printr-un avort secret și ilegal – o experiență pe care o ținea ascunsă ani de zile –, acel moment a fost o revelatie. „Acela a fost începutul activismului pentru mine”, scria în 2022, reflectând la revocarea deciziei Roe v. Wade. „Fie că controlul nostru asupra propriilor noastre corpuri este egal, indiferent de sex sau rasă, sau nu trăim într-o democrație.” Fraza a devenit un manifest al feminismului intersectional pe care l-a predicat restul vieții: nu există libertate parțială, nu există democrazie pentru jumătate din populație.
Paradoxal, femeia care a călătorit lumea vorbind în fața mulțimilor a luptat o fobie profundă a vorbirii în public. A recunoscut deschis că, dacă editorii ar fi acceptat să-i publice articolele despre mișcarea femeilor, ar fi rămas simplu o scriitoare. Faptul că i s-a refuzat spațiul în pagini a forțat-o să creeze propriul spațiu – pe scenă, în stradă, în viața oamenilor. Această transformare a frustării în acțiune definește esența ei: nu aștepta permisiune, o construia.
În 1971, alături de Dorothy Pitman Hughes și altele, a cofondat Ms. Magazine, prima revistă feministă de masă din Statele Unite. Nu a fost o publicație de nicșă, ci un instrument politic. Pe coperta primului număr, din ianuarie 1972, aparuse o imagine a Dumnezeului ca o femeie africană, o declarație vizuală puternică. Revista a adus în casele americanelor subiecte tabu: violul marital, violența domestică, salariile inegale, avortul, sexualitatea. A dat vocabular unei frustrații colective care, până atunci, nu avea nume.
Dar activismul lui Steinem nu s-a oprit la granițele SUA. Bineînțeles, lupta pentru Egalitatea de Drepturi (ERA) a fost o constantă, la fel ca opoziția la război și sprijinul pentru drepturile LGBTQ+. Totuși, vizionul ei era global. S-a implicat în campaniile împotriva mușchierii genitale feminine, a mers în Coreea de Nord și Coreea de Sud pentru a promova reconcilierea, a stat alături de femeile indigene din America Latină și Africa. A înțeles, mult înainte ca termenul „intersecționalitate” să devină academic, că opresiunea nu are o singură față. „Nu există o ierarhie a suferinței”, spunea adesea, refuzând să ierearchizeze luptele.
Stilul său de leadership a fost inedit. Nu a căutat să fie „liderul suprem”, ci un facilitator. A încurajat alte voci, a împărțit scena, a mentorat generații de activiste, scriitoare, politice. A fost prietenă și aliată a figurilor ca Bella Abzug, Shirley Chisholm, Flo Kennedy, Audre Lorde, Alice Walker. Împreună au format Coaliția Națională a Femeilor Politice, au luptat pentru Title IX, au transformat feminismul dintr-un subiect de discuții de salon într-o forță legislativă.
În ultimii ani, deși fizic mai puțin mobilă, rămâsea o busonă intelectuală. A continuat să scrie, să participe la cercurile de vorbire, să comenteze evenimentele actuale cu o clarvăzime dezarmantă. Când Roe v. Wade a fost revocat în 2022, nu s-a îndoiat să condenme decizia ca pe un act de violență de stat împotriva femeilor, reafirmând principiul fundamental: autonomia corporală este ineluctabilă de democrație.
Moartea ei nu semnifică sfârșitul unei mișcări – mișcările nu mor, evoluează. Dar semnifică dispariția unei busuni morale, a unei conștiințe care a refuzat să compromită. Gloria Steinem ne-a lăsat nu doar o listă de victorii legale sau sociale, ci o metodă: ascultă, apare, vorbește din inima ta, nu te temi să fii vulnerabilă, râde des. Și, poate cel mai important, ne-a amintit că feminismul nu este o cauză de nicșă, ci condiția sine qua non a unei societăți libere.
Astăzi, când privim pe în jur – la dereglarea drepturilor reproductive, la disparitățile salariale persistente, la violența de gen, la atacurile asupra identității de gen – lipsa sa se simte ca o gaură în peisagiu. Dar, așa cum a învățat-o pe noi, Gloria nu ar fi vrut să plângem. Ar fi vrut să ne ridicăm, să ne uităm unul altuia în ochi, să formăm un cerc și să continuăm conversația. Cu toate cele cinci simțuri.
De ce este important:
Moartea lui Gloria Steinem marchează sfârșitul unei epoci eroice a feminismului american, dar moștenirea ei este planul de lucru al viitorului. Într-o lume unde drepturile dobândite cu greu sunt sub atac constant – de la avort la egalitate salarială și identitate de gen – viața ei demonstră că schimbarea structurală nu vine din decreturi de sus, ci din organizarea de la bază, din empatie radicală și din curajul de a povesti propria poveste. Metoda ei a „cercurilor de vorbire”, a prezenței fizice și a ascultării active rămâne cel mai puternic antidot la polarizarea digitală și la izolarea algoritmică de azi. Steinem ne-a învățat că feminismul nu este o ideologie abstractă, o modalitate de a trăi democrația zilnic. Până nu înțelegem asta, lupta ei nu s-a terminat.
