Cifrele sunt grozave, dar nu neașteptate. Programul, lansat cu pompă în ianuarie 2025, are un buget de 4,3 miliarde de dolari doar pentru acest an – aproximativ 2% din PIB-ul Indoneziei – și își propune să hranască zilnic zece de milioane de copii și femei însărcinate până la 2029. Pe hârtie, e o revoluție socială. În realitate, pe teren, e un cauciuc logistici care se rupe la prima tensiune mai mare.
Am vorbit, sub anonimat, cu un medic de la Spitalul Regional Dr. Soetomo din Surabaya, unde au fost aduși cei mai mulți copii. „Nu e o epidemie virală, e o intoxicare masivă”, ne-a spus el, ștergându-se potul pe fata umedă de transpirație. „Au mâncat nasi goreng (orez prăjit) și ayam goreng (pui prăjit) livrat la școală la ora 7 dimineața. La 9, primul copil a colapsat. La 10, aveam coadă la triaj. Majoritatea aveau Salmonella sau E. coli. Alimentele nu au fost păstrate la temperatura corectă, sau, cel mai probabil, au fost pregătite de ore înainte într-o bucătărie centralizată fără standarde HACCP.”
Aici lovește problema. Modelul „bucătărie centralizată” (central kitchen) – o fabrică de mese care livrează containere sigilate la zeci de școli din jur – e singura cale prin care poți hrăni 80 de milioane de oameni zi de zi. Dar Indonezia nu e Japonia sau Finlanda. Infrastructura lanțului de frig e, la cel mult, fragmentară. Camioanele frigorifice sunt puține, drumurile sunt aglomerate, a elecțricitate sare frecvent în zonele rurale. Un container de orez stă două ore la 30 de grade Celsius până ajunge la elev. E suficient pentru a transforma o masă nutritivă într-o bombă bacteriologică.
„Nu e o problemă de rețetă, e o problemă de execuție”, mă explică un analyst de politici publice de la CSIS (Centre for Strategic and International Studies) din Jakarta, refuzând să fie citat nominal deoarece guvernu-l actual nu iartă critica. „Prabowo a promis programul ca pe un măr alchimic: va rezolva stântul, va crește rata de participare la școală, va sprijini fermierii locali, va crea locuri de muncă. Dar a ignorat complet capacitatea de livrare a statului. Ați văzut tenderul pentru containerele termice? A fost câștigat de o firmă înființată trei luni înainte de licitație, actionariat de un fost colonel al armatei. Corupția nu e un bug al sistemului, e sistemul de operare.”
Și totuși, politicile nu se opresc. Ministrul Educației, Abdul Mu'ti, a apărut la televizie marți seara, visibil obosit, spunând că „se deschide o anchetă” și că „distribuția este suspendată temporar în zonele afectate”. Aceeași replică standard au dat și în februarie, când 200 de elevi din Sumatra de Sud au ajuns la spital. Și în aprilie, în Sulawesi. Și în iunie, la Jakarta. Modelul se repetă: știre de ultimă oră, promisiuni de sancțiuni, tăcere mediatică după o săptămână.
Părinții, însă, nu uită. Ibu Siti, o mamă singulară dintr-un sat aproape de Surabaya, mă așteaptă la poarta spitalului cu o pungă plastică în mână. Întreagă poveste a fiului ei de 10 ani, care a mâncat „pui care miroase a vechi” pentru că era flămând și nu avea altceva acasă. „Guvernul spune că ne ajută. Dar dacă îți omori copilul cu mâncare, ce ajutor e acela?”, întreabă ea, ochii umezi. „Eu m-am apucat de muncă la o fabrică de țevăi de plastic ca să-l hrănesc. Acum stau aici, nu pot lucra, plătesc spitalul din bani împrumuțați. Cine mă răscolește pe mine?”
Economia programului e, de asemenea, o cutie neagră. Cele 4,3 miliarde de dolari nu apar din aer. Bugetul sănătății a fost tăiat cu 10%, cel al infrastructurii cu 7%. Proiectele de drumuri și spitale noi au fost înghețate. FMI-a avertizat înRaportul său din aprilie că deficitul bugetar al Indoneziei va atinge 2,7% din PIB, depășind limita legală de 3% doar dacă nu se mai fac cheltuieli neprevăzute. Dar programul de masă e „național strategic”, deci intocabil.
Există și o dimensiune geopolitică subtilă. Prabowo, fost general al forțelor speciale, vede programul ca un instrument de legimitare internă și de proiecție a puterii moale în ASEAN. „Vedeți? Noi hrănim poporul”, e mesajul. Dar când poporul ajunge la spital, mesajul se schimbă în: „Noi nu putem să vă hrănim în siguranță”.
Experții în siguranță alimentară din FAO (Organizația Alimentară și Agricolă a ONU), consultați de guvern în faza de proiectare, au recomandat un model descentralizat: bucătării la nivel de școală sau comunitate, aprovizionate local, cu supraveghere sanitară constantă. A fost respins ca „prea lent” și „prea scump”. Ironia e că costul spitalizărilor, al medicamentelor, al'enquêteilor și al pierderii de muncă a părinților din ultimele șase luni depășește probabil costul implementării corecte.
Miercuri dimineață, la o școală primară din Bandung, am văzut copiii refuzând să mănânce. Stăteau la rând cu tacâmurile metalice goale, privind cu frică containerele aduse de un camion alb, fără insignia programului. Un profesor, tăcut, le-a zis: „Mâncați, că nu avem altceva”. Un băiețel de clasa a III-a mi-a șoptit: „Mama mi-a zis să nu mănânc dacă miroase urât. Azi nu miroase la nimic. E suspect.”
Aceasta e tragedia reală: eroziunea încrederii. Un program destinat să construiască o generație sănătoasă a devenit, în ochii publicului, un simbol al incompetenței și a aroganței puterii. Și până când cineva nu va asuma responsabilitatea – nu un director de școală, nu un furnizor, ci un ministru, un secretar de stat, architectul programului – ambulanțele vor continua să facă navetă între școli și spitale, pline de copii care au greșit doar că au avut foame.
De ce este important:
Acest incident nu este un accident izolat, ci un simptom al unui eșec systemic la scală națională. Programul „Makan Bergizi Gratis” este cea mai mare intervenție socială din istoria Indoneziei, dar implementarea sa ignoră realitățile logistice, igienice și administrative ale țării. Spitalizarea a peste 500 de copii într-o singură zi demonstrează că, în absența unui lanț de frig funcțional, a transparenței în achiziții și a responsabilizării politice, bunăvoința bugetară devine un risc mortal pentru cei mai vulnerabili. Pentru România și alte state care observă modele de cantină școlară universală, lecția din Indonezia e clară: nu suficient să aloci bani; trebuie să construiești capacitatea de a livra sigur, zi de zi, la fiecare bancă. Altfel, mâncarea devine jaf, nu dreptate.
