Timp de 27 de ani, sub conducerea lui Hugo Chávez și apoi a lui Maduro, Venezuela a considerat Israelul un „stat genocid” și un „dușman al păcii”. Relațiile diplomatice au fost rupte în 2009, iar Caracasul a cultivat legături strânse cu Iranul, principalul rival regional al Israelului, și cu aliații săi non-statali, inclusiv Hezbollah. Acum, însă, Rodríguez pare să scrie o nouă pagină. În loc să condamne atacurile americano-israeliene asupra Iranului, guvernul ei a emis o declarație care cheamă la „dialog” și critică represaliile Iranului împotriva țărilor care găzduiesc baze militare americane. Un semnal clar că Venezuela se distanțează de Teheran.
Această schimbare nu este întâmplătoare. Rodríguez are nevoie de sprijinul președintelui american Donald Trump pentru a rămâne la putere. În cadrul a ceea ce este cunoscut drept „Doctrina Donroe”, administrația Trump încearcă să-și reafirme dominația asupra emisferei vestice, iar Venezuela, sub Rodríguez, devine un aliat de facto. Pentru a-și asigura acest sprijin, Rodríguez a făcut concesii majore: a deschis sectoarele petrolier, minier și energetic ale Venezuelei pentru companiile americane, a permis desfășurarea trupelor SUA pentru ajutorul umanitar după cutremurele devastatoare din iunie și a început să extrădeze persoane acuzate de legături cu Hezbollah, precum Ali Zaki Hage Jalil și Alex Saab.
Apropierea de Israel este, de asemenea, o mișcare calculată pe scena politică internă. María Corina Machado, principala rivală a lui Rodríguez, a construit o alianță puternică cu premierul israelian Benjamin Netanyahu. Dacă Rodríguez reușește să câștige favoarea lui Netanyahu, îl poate priva pe Machado de un sprijin internațional crucial, mai ales în Washington, unde rețelele de lobby pro-israeliene au o influență semnificativă. De aceea, Rodríguez a început să trimită semnale comunității evreiești din Venezuela, transmițând urări de Paște și asigurând că „nu există poziții antisemite” în guvernul său.
Cutremurele din iunie au oferit o oportunitate suplimentară. După 17 ani fără relații diplomatice, Venezuela a mulțumit public Israelului pentru trimiterea unei echipe de salvare. Rodríguez a lăudat personal expertiza israeliană în căutare și salvare, iar această misiune a dus la primele contacte la nivel înalt între oficialii celor două țări de ani de zile. Se vorbește deja despre posibilitatea restabilirii oficiale a relațiilor bilaterale.
Cu toate acestea, această strategie nu este lipsită de riscuri. Timp de aproape trei decenii, retorica anti-israeliană a fost o piatră de temelie a politicii externe a Venezuelei. Partidul de guvernământ, fondat de Chávez, a construit o identitate politică bazată pe solidaritatea cu cauzele palestiniene și pe opoziția față de „imperialismul” american și israelian. O întoarcere bruscă ar putea aliena baza de sprijin tradițională a regimului, formată din simpatizanți de stânga și naționaliști.
Mai mult, există întrebarea dacă această alianță poate fi durabilă. Rodríguez pare să fie motivată mai degrabă de supraviețuire decât de convingere. Ea trebuie să echilibreze cerințele Washingtonului cu nevoia de a menține controlul asupra unei țări sfâșiate de criză economică și instabilitate politică. Până acum, strategia a funcționat: Trump o sprijină, iar opoziția internă este slăbită. Dar rămâne de văzut dacă această „căsătorie de conveniență” cu Israelul va rezista testului timpului.
În concluzie, întoarcerea Venezuelei către Israel este un exemplu clasic de pragmatism geopolitic. Rodríguez nu acționează din convingere ideologică, ci din necesitatea de a supraviețui într-un peisaj politic dominat de Statele Unite. Ea pariază că o alianță cu Israelul și cu administrația Trump îi va asigura puterea, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la moștenirea chavistă. Rămâne de văzut dacă acest pariu va da roade sau dacă va duce la o criză de identitate pentru un regim care s-a construit pe respingerea exact a ceea ce acum îmbrățișează.
De ce este important:
Această schimbare de politică externă a Venezuelei are implicații majore pentru echilibrul de putere în America Latină și pentru relațiile internaționale. Ea arată cum supraviețuirea politică poate determina realinieri strategice, chiar și atunci când acestea contrazic decenii de retorică ideologică. De asemenea, subliniază influența continuă a Statelor Unite în regiune și modul în care Washingtonul folosește presiunea economică și militară pentru a-și impune agenda. Pentru Israel, aceasta reprezintă o oportunitate de a-și extinde influența în America Latină, iar pentru Iran, o pierdere a unui aliat important. În cele din urmă, evoluția relațiilor dintre Venezuela și Israel va fi un test al durabilității noii ordini hemispherice și al capacității regimului Rodríguez de a-și menține puterea.
