Contextul conflictului
Strâmtoarea Hormuz, situată între Iran și Oman, leagă Golful Persic de Oceanul Indian și este un punct de tranzit esențial pentru aproximativ o cincime din rezervele mondiale de petrol și gaze naturale lichefiate (GNL). Înainte de războiul dintre SUA și Israel împotriva Iranului, care a început la sfârșitul lunii februarie, această rută era folosită zilnic de sute de petroliere și nave de marfă. După declanșarea conflictului, Teheranul a închis strâmtoarea, provocând perturbări majore în lanțurile de aprovizionare globale. Statele Unite au răspuns cu o blocadă asupra porturilor iraniene, escaladând și mai mult criza.
Un memorandum de înțelegere (MoU) semnat între Iran și SUA pe 17 iunie prevedea redeschiderea strâmtorii pentru traficul maritim, fără taxe, pentru cel puțin 60 de zile. Cu toate acestea, formularea vagă a documentului a dus la dispute serioase cu privire la controlul final asupra apei – care trece prin apele teritoriale ale ambelor țări – și la rutele pe care navele ar trebui să le urmeze. Aceste neînțelegeri au dus la reluarea atacurilor americane asupra Iranului și la represalii iraniene asupra infrastructurii militare americane din regiune. Deși luptele au fost oprite la sfârșitul săptămânii trecute, negocierile diplomatice privind soarta strâmtorii continuă.
Propunerea Omanului: un model inspirat din Strâmtoarea Malacca
Kazem Gharibabadi, ministrul adjunct de externe al Iranului, a declarat marți, într-o emisiune de stat, că Oman a sugerat un mecanism regional comun prin care ambele țări să controleze strâmtoarea în proporție de 50-50. Concret, Iranul ar controla benzile de tranzit din partea sa a strâmtorii, iar Omanul le-ar controla pe cele de-a lungul coastei sale. „Oman ne-a propus crearea unei rute în Strâmtoarea Hormuz, cu 50% situată în apele noastre teritoriale și 50% în apele teritoriale omaneze. Ruta pentru nave ar putea implica intrarea prin apele noastre și ieșirea prin apele teritoriale omaneze”, a explicat Gharibabadi. Propunerea includea și „taxe voluntare” din partea navelor, care ar fi împărțite între cele două țări.
Această abordare pare inspirată din acordul care guvernează Strâmtoarea Malacca, care leagă Oceanul Indian de Oceanul Pacific. În acel aranjament, Indonezia, Malaezia și Singapore cer navelor care tranzitează strâmtoarea să contribuie voluntar la finanțarea navigației, protecției mediului și operațiunilor de căutare și salvare. Propunerea Omanului pare să fie susținută și de țările din regiune. Miniștrii de externe ai Consiliului de Cooperare al Golfului (GCC) s-au întrunit marți pentru a discuta securitatea regională, potrivit Ministerului de Externe al Qatarului.
Contrapropunerea Iranului: control strict și taxe mari
Gharibabadi a spus că Iranul a respins propunerea Omanului din motive de securitate națională. Contrapropunerea Teheranului prevede ca Iranul să gestioneze transportul maritim prin partea sa a strâmtorii, iar Omanul să administreze o parte – dar nu toată – a benzii opuse. „Propunerea noastră este ca o rută să se afle în întregime în apele teritoriale ale Republicii Islamice Iran, iar o parte a celeilalte rute să treacă, de asemenea, prin apele teritoriale iraniene, astfel încât Iranul să poată exercita o supraveghere eficientă asupra traficului de intrare și ieșire”, a declarat Gharibabadi. El a avertizat că strâmtoarea va rămâne închisă dacă Omanul respinge planul și că nu se poate reveni la aranjamentele de dinainte de război, când navele treceau fără a plăti vreo taxă.
Al Jazeera relatează că Omanul analizează acum o altă propunere care ar putea include trei rute pentru traficul maritim: una prin apele teritoriale iraniene, o rută internațională și una prin apele omaneze. Nu este clar cum va reacționa Teheranul. „Sursele noastre ne spun că Iranul dă dovadă de o anumită flexibilitate”, a raportat Resul Serdar Atas, corespondent Al Jazeera la Teheran.
Alte puncte de dispută includ direcția sau traiectoria navelor pe benzi, taxele care urmează să fie colectate, cine va defini aranjamentele convenite și operațiunile de deminare a strâmtorii. SUA au acuzat Teheranul că a plasat mine în strâmtoare, dar Iranul nu a confirmat acest lucru. Cu toate acestea, Garda Revoluționară Islamică a emis în aprilie o hartă a unei rute permise pentru navele autorizate, afirmând că va asigura evitarea oricăror mine potențiale. Acea rută aducea navele mult mai aproape de coasta Iranului decât înainte.
O altă problemă clară este legată de taxele pentru utilizarea strâmtorii și cât de mult dorește Iranul să taxeze navele, spre deosebire de contribuțiile voluntare. Paul Musgrave, profesor la Universitatea Georgetown din Qatar, a remarcat că modelul Strâmtorii Malacca aduce aproximativ 70 de milioane de dolari anual prin sistemul său de taxe voluntare. Cu toate acestea, aceasta este o sumă mult mai mică decât cea de 1 milion de dolari pe navă raportată ca fiind propusă de Teheran ca „taxă de serviciu” în Strâmtoarea Hormuz. Teheranul a spus în trecut că taxele de transport vor merge către reconstrucția infrastructurii avariate de atacurile SUA-Israel.
Implicații geopolitice și economice
Controlul Strâmtorii Hormuz nu este doar o chestiune de suveranitate națională, ci și de securitate energetică globală. Aproximativ 20% din petrolul și GNL-ul mondial tranzitează această strâmtoare. Orice perturbare majoră poate duce la creșterea prețurilor la energie și la instabilitate economică la nivel mondial. De asemenea, strâmtoarea este o rută cheie pentru comerțul dintre Asia, Europa și Orientul Mijlociu.
Poziția Iranului reflectă dorința de a-și consolida influența regională și de a folosi strâmtoarea ca pârghie în negocierile cu SUA și aliații săi. Pe de altă parte, Omanul, un mediator tradițional în regiune, încearcă să găsească o soluție echilibrată care să evite escaladarea conflictului. Susținerea GCC pentru propunerea Omanului arată că statele din Golf doresc stabilitate și predictibilitate în această zonă vitală.
În concluzie, negocierile dintre Iran și Oman pentru gestionarea Strâmtorii Hormuz sunt departe de a se încheia. Ambele părți își apără interesele, iar compromisul pare dificil. Rămâne de văzut dacă flexibilitatea recentă a Iranului va duce la un acord sau dacă tensiunile vor escalada din nou. Cert este că soarta acestei strâmtori va avea un impact profund asupra economiei globale și a echilibrului de putere în Orientul Mijlociu.
De ce este important:
Strâmtoarea Hormuz este una dintre cele mai strategice căi maritime din lume, prin care trece aproximativ o cincime din petrolul și gazele naturale lichefiate globale. Orice decizie privind controlul său afectează direct prețurile energiei, securitatea lanțurilor de aprovizionare și stabilitatea geopolitică a întregii regiuni. Negocierile dintre Iran și Oman nu sunt doar o chestiune bilaterală, ci au implicații pentru întreaga comunitate internațională, inclusiv pentru statele dependente de importurile de energie din Golf. În plus, modul în care se va rezolva această dispută va stabili un precedent pentru gestionarea altor strâmtori strategice din lume.
