Mohammad Bagher Zolghadr, secretarul consiliului, a detaliat șase condiții ferme pe care Statele Unite trebuie să le îndeplinească. Acestea includ încetarea amenințărilor americane la adresa Iranului și a insultelor la adresa valorilor naționale și religioase ale țării, așa cum le-a descris el. De asemenea, se cere oprirea definitivă a atacurilor împotriva Iranului și a aliaților săi din Liban, Palestina, Yemen și Irak. Lista continuă cu ridicarea blocadei navale americane și retragerea forțelor navale și aeriene ale SUA din jurul teritoriului iranian, compensații pentru daunele provocate de ceea ce el a numit „două războaie impuse”, ridicarea sancțiunilor și eliberarea necondiționată a activelor iraniene înghețate.
Poziția exprimată de Zolghadr depășește cu mult prevederile memorandumului de înțelegere semnat între Iran și SUA pe 17 iunie. Potrivit agenției Reuters, acel document trata aceste aspecte ca parte a unui proces reciproc și etapizat, nu ca pe niște condiții prealabile. Acum, însă, Teheranul le prezintă drept cerințe obligatorii înainte ca Strâmtoarea Hormuz să poată fi redeschisă complet. Este o schimbare subtilă, dar semnificativă, care ar putea complica și mai mult negocierile deja fragile.
Garda Revoluționară Islamică (IRGC) a confirmat și ea această linie dură. Purtătorul de cuvânt al IRGC, Hossein Mohebbi, a declarat pentru agenția semi-oficială Tasnim că redeschiderea Hormuzului depinde de acceptarea condițiilor de către Washington și este separată de negocierile dintre Iran și Oman. „De fiecare dată când Statele Unite acceptă condițiile Iranului, Strâmtoarea Hormuz va fi cu siguranță redeschisă”, a spus el, subliniind că nu există o legătură directă între discuțiile purtate la Mascat și soarta strâmtorii.
Această poziție contrastează puternic cu cea a Washingtonului. Un oficial american, care a dorit să rămână anonim, a declarat vineri pentru Reuters că blocada porturilor iraniene va fi ridicată odată ce transportul comercial prin Hormuz va fi restabilit „fără impedimente”, pașii SUA fiind legați de îndeplinirea angajamentelor de către Iran. Practic, americanii văd un proces secvențial, în timp ce iranienii cer totul în avans.
În mijlocul acestor tensiuni, președintele iranian Masoud Pezeshkian încearcă să mențină deschis un canal de dialog. Într-o conferință de presă transmisă de IRIB, el a declarat că „acum este cel mai bun moment pentru un acord”. Pezeshkian a subliniat că există „coeziune, forță și unitate în țară” și că Iranul este perceput ca „victorios și puternic” în acest război. El a adăugat că Teheranul și Washingtonul ar fi trebuit să stabilească un mecanism pentru a gestiona presupusele încălcări ale memorandumului anterior, în loc să lase disputele să escaladeze din nou spre confruntare militară.
„Trebuie să vedem cum să le rezolvăm acum, dacă o soluție este posibilă, ceea ce se lucrează în prezent în negocierile din Oman”, a spus Pezeshkian, exprimându-și speranța că Iranul poate depăși starea actuală de „nici război, nici pace”. Această formulare spune multe despre paradoxul situației: ambele părți par să vrea un acord, dar niciuna nu vrea să facă primul pas concret.
Lista extinsă de condiții include în mod explicit Palestina, Yemenul și Irakul, alături de Liban, ceea ce arată că Iranul leagă soarta strâmtorii de întreaga rețea de aliați regionali. Aceasta este o extindere semnificativă față de propunerile anterioare, care se concentrau mai mult pe aspecte bilaterale. De asemenea, cererea de compensații pentru „două războaie impuse” este vagă, dar sugerează că Iranul vrea să obțină recunoașterea oficială a suferințelor sale, probabil referindu-se la războiul Iran-Irak din anii '80 și la alte conflicte în care a fost implicat.
Analiștii văd această mișcare ca pe o încercare a Teheranului de a-și consolida poziția de negociere înainte de orice discuție serioasă. Prin prezentarea acestor condiții ca fiind non-negociabile, Iranul încearcă să câștige timp și să obțină concesii maxime din partea unei administrații americane care pare dornică să evite o escaladare militară majoră în regiune. Pe de altă parte, Washingtonul nu poate accepta pur și simplu toate cererile, mai ales cele care implică retragerea completă a forțelor sale din zonă, fără a-și pierde credibilitatea în fața aliaților săi din Golf.
Strâmtoarea Hormuz rămâne astfel un punct nevralgic, unde fiecare declarație contează. Iranul controlează de facto accesul la aproximativ 20% din consumul mondial de petrol, iar orice blocaj prelungit ar putea trimite prețurile la energie în sus, afectând economia globală. În acest context, declarațiile de sâmbătă nu sunt doar retorică, ci au consecințe concrete asupra piețelor și asupra securității energetice a lumii.
Între timp, negocierile din Oman continuă, dar fără un progres vizibil. Pezeshkian pare să mizeze pe diplomație, dar presiunile interne din partea conservatorilor și a Gărzii Revoluționare limitează serios spațiul său de manevră. Este o cursă contracronometru între cei care vor un acord și cei care preferă confruntarea. Iar soarta Strâmtorii Hormuz, unul dintre cele mai strategice puncte de pe glob, atârnă în balanță.
De ce este important:
Această evoluție este crucială pentru că Strâmtoarea Hormuz nu este doar o simplă cale navigabilă, ci un punct de sufocare global pentru transportul de petrol. Orice decizie a Teheranului de a menține blocada sau de a o ridica are impact direct asupra prețurilor mondiale la energie, asupra stabilității economice a statelor din Golf și asupra echilibrului de putere din Orientul Mijlociu. Noile condiții impuse de Iran arată că dosarul nuclear și cel al securității regionale sunt profund interconectate, iar un eventual acord ar putea redeschide calea spre o detensionare mai largă. În același timp, eșecul negocierilor ar putea duce la o nouă confruntare militară, cu consecințe imprevizibile pentru întreaga comunitate internațională.
