Criza lovește cu atât mai puternic cu cât autoritățile dăduseră asigurări că vara va fi fără probleme. Președintele Masoud Pezeshkian și ministrul Energiei, Abbas Aliabadi, promiseseră o vară fără întreruperi. Promisiunile s-au spulberat odată cu valul de căldură și cu reluarea atacurilor militare americane asupra sudului Iranului. Întrebat de jurnaliști despre penele bruște de curent, președintele Consiliului Municipal din Teheran, Mehdi Chamran, a replicat: „Dacă ați ști câte instalații electrice au fost bombardate acum două zile, n-ați mai întreba.” Directorul companiei naționale de electricitate, Mohammad Allahdad, a confirmat amploarea dezastrului: o scădere de 4.200 de megawați a capacității rețelei și daune la peste 2.000 de puncte din rețea. Atacurile asupra unei centrale de pe insula Kish și asupra rețelelor de distribuție din Bandar Abbas, Jask și Chabahar au agravat defecțiunile tehnice cauzate de căldura extremă.
Un tur al Teheranului realizat de Al Jazeera arată un oraș care se adaptează la lipsurile cronice. Micii întreprinzători folosesc generatoare portabile zgomotoase pentru a salva produsele perisabile. Panourile publicitare digitale sunt stinse, iar polițiștii dirijează manual traficul la intersecțiile unde semafoarele nu funcționează. Spitalele, însă, au rămas în mare parte protejate, folosind sisteme de rezervă pentru a menține secțiile de terapie intensivă în funcțiune, în timp ce cartierele din jur sunt cufundate în întuneric.
De ce persistă deficitul energetic, mai ales când marii consumatori industriali sunt opriți? Bahman Arman, profesor de economie la Universitatea din Teheran și fost consilier al Ministerului Industriei, relevă un paradox. Cei mai mari consumatori de electricitate din Iran – Mobarakeh Steel Company din Isfahan și Khouzestan Steel – au încetat să mai extragă energie după ce au fost lovite de atacuri aeriene comune americano-israeliene în timpul așa-numitului Război al Ramadanului. „Mobarakeh consuma aproximativ 1.400 de megawați, iar Khouzestan circa 600. Teoretic, asta ar fi trebuit să adauge 2.000 de megawați înapoi în rețeaua națională”, explică Arman. Dar complexul petrochimic Mahshahr, care anterior genera un surplus pentru rețea, a fost și el bombardat. „Acum, în loc să furnizeze energie, se bazează pe rețea pentru propriile nevoi. O sursă de surplus a devenit o sursă de deficit.”
Deși ploile abundente au sporit producția hidroelectrică în acest an, problema de fond rămâne subfinanțarea cronică. „Războiul a fost doar paiul care a rupt spatele cămilei. Rădăcina crizei este subinvestiția cronică. Avem o rată masivă de pierdere de energie în rețea, linii de transmisie îmbătrânite și eșecul de a construi noi centrale. Valul de căldură a scos la iveală acest deficit”, spune Arman. Singura soluție pe termen scurt este modernizarea centralelor existente, în timp ce proiectele majore pe termen lung – cum ar fi barajul Bakhtiari, care ar putea genera 2.600 de megawați – necesită o injecție de 500 de milioane de dolari în valută și până la cinci ani pentru finalizare. Iranul nu mai are luxul timpului.
Între timp, povara asupra sectorului industrial amenință să paralizeze economia. Hossein Selahvarzi, fost șef al Camerei de Comerț, Industrie, Mine și Agricultură din Iran, avertizează că zonele industriale se confruntă cu pene de curent de patru până la șase ore pe zi. „Restricționarea energiei pentru unitățile industriale reduce producția, crește costurile, întârzie comenzile și oprește exporturile”, spune Selahvarzi. Combinate cu daunele infrastructurale devastatoare provocate de război, restricțiile de energie pun o presiune imensă asupra motorului exporturilor nepetroliere ale Iranului. Cu penuria de gaze din iarnă fiind deja o amenințare anuală recurentă, lunile următoare se anunță sumbre pentru proprietarii de fabrici care încearcă să se recupereze după pierderile de război.
Pentru iranieni, întrebarea care răsună pe străzile întunecate este cât de mult pot îndura o criză în care ravagiile războiului se întâlnesc cu o infrastructură în degradare, fără soluții rapide la orizont.
De ce este important:
Această criză energetică din Iran nu este doar o problemă tehnică sau economică, ci una care afectează direct viața a milioane de oameni, de la studenți și pacienți până la mici întreprinzători și mari industrii. Ea relevă vulnerabilitatea unei țări care, pe lângă presiunile externe ale războiului, se confruntă cu o infrastructură învechită și o gestionare defectuoasă. Înțelegerea acestei crize este crucială pentru a anticipa evoluțiile geopolitice și umanitare din regiune, precum și pentru a evalua impactul sancțiunilor și al conflictelor asupra populației civile. Fără investiții urgente și soluții durabile, Iranul riscă o prăbușire și mai profundă, cu consecințe care se vor răsfrânge asupra întregii regiuni.
