Prima invazie majoră a avut loc în 1978, sub numele de Operațiunea Litani. Scopul oficial era eliminarea bazelor palestiniene din sudul Libanului, care lansau atacuri asupra nordului Israelului. În realitate, Israelul a ocupat o fâșie de teritoriu la sud de râul Litani, pe care a cedat-o ulterior Armatei Libaneze de Sud, o miliție creștină aliată. Aceasta a fost prima fisură majoră în suveranitatea libaneză.
A doua mare invazie, cea din 1982, a fost mult mai sângeroasă și mai extinsă. Sub conducerea ministrului Apărării de atunci, Ariel Sharon, armata israeliană a ajuns până la Beirut, asediind capitala libaneză timp de două luni. Scopul declarat era distrugerea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), dar invazia a dus la masacre, inclusiv cele de la Sabra și Shatila, unde sute de civili palestinieni și libanezi au fost uciși de milițiile falangiste sub privirea forțelor israeliene. Această invazie a provocat o condamnare internațională masivă și a contribuit la crearea Hezbollahului ca mișcare de rezistență.
În 1993, Israelul a lansat Operațiunea „Responsabilitate” – șapte zile de bombardamente intense asupra localităților din sudul Libanului, vizând Hezbollahul și alte grupări. Aproape 150 de civili au murit, iar peste 300.000 au fost strămutați. A fost un avertisment dur: orice atac asupra nordului Israelului va fi pedepsit prin distrugerea infrastructurii libaneze.
1996 a adus Operațiunea „Fructele Mâniei”, un război de 16 zile în care artileria israeliană a lovit fără discriminare. Tragedia de la Qana, unde un adăpost al ONU a fost lovit, ucigând peste 100 de civili, a rămas o rană deschisă în memoria colectivă. Un acord de încetare a focului a fost negociat, dar nu a schimbat dinamica de fond.
A cincea invazie, cea mai dureroasă pentru Libanul modern, a fost războiul din 2006. După o incursiune transfrontalieră a Hezbollahului care s-a soldat cu uciderea a opt soldați israelieni și răpirea a doi dintre ei, Israelul a declanșat o campanie militară masivă. Au fost bombardate poduri, aeroporturi, cartiere întregi din Beirut și sud. Peste 1.100 de libanezi au murit, majoritatea civili, iar infrastructura țării a fost devastată. Hezbollahul a rezistat însă neașteptat de bine, iar războiul s-a încheiat cu un impas strategic.
Acum, în 2024, suntem martorii celei de-a șasea invazii. Operațiunea actuală, care a început cu bombardamente aeriene și a continuat cu trupe terestre, are ca scop declarat distrugerea capacităților Hezbollahului, după atacurile transfrontaliere din octombrie 2023. Orașele Nabatieh, Tyre și satele din sud sunt din nou sub asediu. Bătălia pentru Castelul Beaufort, o fortăreață medievală cu valoare istorică, simbolizează ciclul nesfârșit al violenței.
„De ce este Israelul atât de obsedat de Liban?”, se întreabă analiștii. Răspunsul este multiplu: securitatea frontierelor nordice, dorința de a elimina orice amenințare armată, dar și o viziune strategică mai amplă de remodelare a echilibrului de putere în regiune. În același timp, Hezbollahul, creat ca mișcare de rezistență, a devenit un actor statal în cadrul statului slab libanez, cu o capacitate militară care depășește armata oficială.
Există o constantă în toate aceste invazii: suferința civililor. Sudul Libanului, o regiune fertilă și pitorească, a fost transformat în câmp de luptă. Mii de oameni au fost uciși, sute de mii strămutați, iar memoria colectivă este plină de traume. Fiecare invazie lasă în urmă mine antipersonal, clădiri distruse și o ură care alimentează următorul ciclu de violență.
Rezistența libaneză, în special Hezbollahul, a folosit aceste invazii pentru a-și consolida sprijinul popular. Fiecare bombardament israelian care ucide copii sau distruge o moschee devine un recrutament pentru militanți. Din punct de vedere militar, Hezbollahul a învățat din fiecare conflict: a dezvoltat rachete precise, tuneluri subterane și tactici de gherilă care neutralizează superioritatea aeriană israeliană.
Pe plan internațional, reacțiile sunt divergente. Statele Unite susțin „dreptul Israelului la autoapărare”, în timp ce ONU și multe țări arabe condamnă utilizarea disproporționată a forței. Rezoluțiile Consiliului de Securitate, precum 1701 din 2006, care cerea dezarmarea Hezbollahului și retragerea Israelului, nu au fost niciodată implementate pe deplin.
„Va fi aceasta ultima invazie?” – se întreabă mulți libanezi. Istoria arată că războiul generează doar mai mult război. Fără o soluție politică care să abordeze cauzele fundamentale – ocupația palestiniană prelungită, hegemonia iraniană în regiune și fragilitatea statului libanez – ciclul invaziilor va continua.
Privind în perspectivă, singura cale reală spre pace ar fi o încetare a focului negociată, urmată de retragerea completă a Israelului din toate teritoriile libaneze ocupate (inclusiv Fermele Shibaa) și o reformă politică profundă în Liban care să scoată țara de sub controlul milițiilor. Până atunci, istoria se repetă: o invazie, o rezistență, o tragedie.
De ce este important:
Înțelegerea istoriei invaziilor israeliene în Liban nu este doar un exercițiu academic. Ea explică dinamica actuală a conflictului din Orientul Mijlociu, unde războaiele proxy între Iran și Israel se joacă pe teritoriul libanez. De asemenea, dezvăluie eșecul comunității internaționale de a pune capăt violențelor și de a proteja civilii. Pentru jurnaliști, analiști și cetățeni informați, acest context este esențial pentru a nu repeta greșelile trecutului și pentru a susține soluții pașnice, durabile.
