Pentru a înțelege de ce Kosovo a făcut acest pas, trebuie să ne întoarcem la istoria recentă. Kosovo a fost o provincie autonomă a Serbiei în fosta Iugoslavie, până când Slobodan Miloșević i-a retras cea mai mare parte a autoguvernării în 1989. Represiunea și marginalizarea politică a albanezilor din Kosovo au culminat cu războiul din 1998-1999, după ce Armata de Eliberare din Kosovo a lansat o rebeliune împotriva forțelor sârbe și iugoslave. Răspunsul acestora a fost brutal: ucideri, expulzări și strămutări în masă. Peste 10.000 de civili albanezi din Kosovo au fost uciși, iar tribunalul de la Haga a condamnat ulterior oficiali sârbi și iugoslavi pentru crime de război și crime împotriva umanității.
Intervenția NATO din 1999, o campanie aeriană de 78 de zile, a forțat retragerea trupelor sârbe și iugoslave. De atunci, KFOR, forța NATO, este principalul garant extern al securității Kosovo. Iar Statele Unite au fost văzute întotdeauna ca eliberatorul, cel care a pus capăt represiunii și a făcut posibilă independența. Această recunoștință profundă, aproape existențială, explică multe din deciziile de politică externă ale Priștinei.
Nexhmedin Spahiu, profesor universitar și analist politic la Priștina, spune că abordarea Kosovo față de Israel reflectă o obligație percepută față de Washington și, în opinia sa, față de lobby-ul pro-israelian din SUA. „Oamenii din Kosovo simt că au o datorie morală... și acesta este motivul abordării Kosovo față de Israel”, explică el. „Mișcările Kosovo spre Israel sunt prețul alinierii cu politica americană. Este vorba despre achitarea unor datorii vechi.”
Această logică a funcționat și în trecut. În septembrie 2020, sub egida acordului de la Washington, Kosovo s-a angajat să deschidă o ambasadă la Ierusalim. Israelul a recunoscut formal Kosovo în februarie 2021, iar Priștina și-a deschis ambasada acolo luna următoare, devenind prima țară cu majoritate musulmană care face acest lucru. Donika Emini, cercetătoare la Centrul pentru Studii Sud-Est Europene al Universității din Graz, consideră că recunoașterea a fost „incontestabil o realizare diplomatică și politică majoră” pentru Kosovo. Dincolo de relația bilaterală, această recunoaștere a avut o valoare strategică: a contracarat argumentul folosit de statele cu dispute teritoriale proprii, care susțineau că nu pot recunoaște Kosovo. Practic, Israelul a demonstrat că preocupările legate de suveranitatea internă nu trebuie să împiedice o astfel de decizie politică.
Artan Muhaxhiri, un alt analist politic din Kosovo, descrie această relație drept „politică prin procură”: o relație modelată și condiționată de legăturile Priștinei cu SUA, nu o politică bilaterală autonomă. Este o observație dură, dar greu de contestat. Kosovo nu este membră a ONU, iar opțiunile sale de politică externă sunt limitate. Participarea la o inițiativă internațională condusă de SUA îi oferă vizibilitate internațională și șansa de a demonstra că poate contribui la securitatea globală. Există, spune Emini, și o doză de reciprocitate: Kosovo a beneficiat de forțe internaționale din 1999, iar acum vrea să dea ceva înapoi.
Cu toate acestea, comparația cu Gaza este forțată, iar Emini avertizează că mediul politic și de securitate de acolo este fundamental diferit. „Un rol militar semnificativ nu este o așteptare realistă”, spune ea. Totuși, participarea la inițiative de profil poate ajuta la consolidarea identității statale a Kosovo, la construirea de relații și la avansarea integrării sale internaționale.
Dar există o tensiune greu de ignorat. Kosovo își construiește întreaga narațiune națională pe protecția internațională a civililor expuși violenței statale și pe dreptul la autodeterminare. Or, Israelul duce un război genocidar în Gaza, lansat după atacurile conduse de Hamas din 7 octombrie 2023, care a ucis zeci de mii de palestinieni. Israelul se confruntă cu un caz de genocid la Curtea Internațională de Justiție, iar Curtea Penală Internațională a emis mandate de arestare pe numele premierului Benjamin Netanyahu și al fostului ministru al Apărării, Yoav Gallant, pentru presupuse crime de război și crime împotriva umanității.
Cum împacă Priștina aceste lucruri? Emini spune că întrebarea în Priștina a fost mai puțin despre dacă cele două poziții pot fi reconciliate în termeni pur legali, și mai mult despre unde se situează Statele Unite, care sunt interesele strategice ale Kosovo și ce alianțe poate construi. Este o abordare pragmatică, dar care ridică semne de întrebare serioase despre consistența morală și despre prețul supraviețuirii într-o lume dominată de marile puteri.
Kosovo rămâne o țară tânără, cu o recunoaștere internațională incompletă, cu Serbia care încă refuză să o recunoască și cu tensiuni periodice la granițe. Protecția americană și descurajarea NATO sunt vitale pentru securitatea sa. În acest context, fiecare decizie de politică externă este o ecuație delicată între supraviețuire și principii. Iar decizia de a se alătura forței pentru Gaza arată că, pentru Kosovo, alianța cu Washingtonul este o prioritate absolută, chiar și atunci când aceasta intră în conflict cu valorile care au stat la baza propriei sale existențe.
Este o lecție dură despre realismul politic, dar și despre limitele solidarității internaționale. Kosovo știe prea bine ce înseamnă să fii victima violenței de stat, dar acum a ales să meargă alături de un stat acuzat de genocid. Poate că este prețul supraviețuirii, dar este un preț care lasă cicatrici adânci în imaginea morală a unei țări care și-a construit identitatea pe lupta pentru dreptate.
De ce este important:
Această decizie a Kosovo ilustrează perfect modul în care micile state, dependente de protecția marilor puteri, sunt adesea forțate să-și compromită principiile pentru a-și asigura supraviețuirea. Este un caz de studiu despre realismul politic, despre cum recunoștința și datoria morală pot fi transformate în instrumente de politică externă, și despre cum narațiunile naționale bazate pe dreptate și autodeterminare pot intra în conflict cu alianțele strategice. Pentru publicul românesc, această analiză oferă o perspectivă asupra dinamicii complexe din Balcani și asupra modului în care politica globală modelează deciziile locale, cu consecințe profunde asupra credibilității și identității unui stat.
