În pragul comemorării a cinci decenii de la evenimentele tragice care au definit Ziua Pământului, realitatea dureroasă din Cisiordania ocupată relevă o continuare sistematică a deposedării poporului palestinian de proprietățile sale ancestrale. Palestinienei se confruntă în continuare cu expansiunea ilegală a așezărilor israeliene, cu confiscarea pământurilor și cu restricții severe impuse accesului la propriile lor terenuri, transformând comemorarea într-un moment de reflecție amară asupra unui patrimoniu care se evaporă constant.
Pentru Abdul Rahman Azzam, un bărbat de 65 de ani, experiența a fost nimicitoare. Cu inima frântă, a tăiat recent măslinii pe care îi plantase cu decenii în urmă pe pământul său situat la sud de Jenin, în Cisiordania ocupată. Decizia israeliană de a confisca terenul pentru construcția unui drum destinat unei așezări ilegale l-a forțat să aleagă între a-și vedea copacii distruși de buldozerele armatei sau a-i tăia el însuși, într-un act final de revendicare și durere. Terenul vizat de confiscarea din luna decembrie a anului trecut se întinde pe mai mult de 513 de dunami (aproximativ 51,3 hectare), dintre care 450 aparțin exclusiv satului al-Fandaqumiya, restul aparținând localităților învecinate precum Silat ad-Dhahr și al-Attarra.
Simbolismul Zilei Pământului și continuitatea unei lupte istorice
Pe măsură ce palestinienii comemorează cea de-a 50-a aniversare a Zilei Pământului în acest an, provocările rămân neschimbate: expansiunea ilegală a așezărilor, confiscările de terenuri și restricțiile de acces, în special în Zona C, persistă cu o vigurozitate alarmantă. Între timp, liderii guvernului israelian continuă să declareze că planul de anexiune este un „fapt împlinit”, o realitate impusă pe teren care ignoră dreptul internațional și aspirațiile legitime ale poporului palestinian.
Ziua Pământului comemorează evenimentele din 30 martie 1976, moment în care autoritățile israeliene au anunțat confiscarea unor întinderi vaste de pământ palestinian în regiunea Galileea. Ca răspuns, greve generale și demonstrații ample au fost organizate în numeroase orașe și sate. Aceste manifestări pașnice au fost întâmpinate cu forță brutală, rezultând în moartea a șase palestinieni și rănirea și arestarea a sute de alții. De atunci, această dată a devenit un simbol național, întruchipând legătura indestructibilă a palestinienilor cu pământul lor și respingerea categorică a confiscării acestuia.
Povestea lui Azzam: de la bucurie la disperare
Încă din copilărie, Azzam a muncit alături de tatăl, bunicul și unchii săi, plantând și arând pământul cu măslini. A dezvoltat o conexiune profundă, spirituală cu acest teren, continuând să îl lucreze până în anul 2002. Atunci, așezarea ilegală israeliană Tarsala și baza militară Sanur au fost stabilite pe proprietatea sa, iar el și familia sa au fost interziși să îl acceseze. În urma planului de dezangajare din 2005, armata israeliană s-a retras din tabără și din așezarea Tarsala. Azzam și ceilalți proprietari de terenuri s-au întors, iar bucuria lor era de nedescris – o revenire la rădăcinile lor, literal și figurat.
Totuși, după recenta decizie israeliană, proprietarii palestinieni au fost din nou privați de acces la pământul lor, care se află acum în totalitate sub control militar israelian. „Brusc, am găsit numărul terenului în ziarul oficial alături de un ordin de confiscare pentru construcția unui drum care conectează așezările Homesh și Tarsala. Am văzut că armata israeliană începuse deja să niveleze pământul cu buldozerele”, a povestit Azzam pentru Al Jazeera. Pentru a preveni ca armata israeliană să îi taie măslinii în timpul lucrărilor de demolare, Azzam a mers pe pământul său și i-a tăiat el însuși, plângând amar în timp ce o făcea. A observat apoi că toți ceilalți proprietari de terenuri făcuseră același lucru, temându-se pentru copacii lor. „Este mai ușor pentru noi să îi tăiem singuri decât să o facă armata sau coloniștii. Acesta este pământul nostru, iar copacii noștri sunt ca propriii noștri copii; îi prețuim și îi tratăm cu blândețe pentru că ne-am trudit să îi cultivăm și să îi îngrijim”, a adăugat el, într-o descriere sfâșietoare a legăturii dintre țăran și pământul său.
Mecanismele confiscării: Acordurile de la Oslo și Zona C
Acordurile de la Oslo, semnate între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei în 1993, au împărțit Cisiordania în trei categorii administrative: Zona A, aflată sub control palestinian deplin, cuprinzând aproximativ 18% din Cisiordania; Zona B, aflată sub control palestinian și israelian comun, cuprinzând 22%; și Zona C, aflată sub control israelian deplin, cuprinzând 60% din teritoriu. Această din urmă zonă a devenit ținta principală a politicilor de anexiune și colonizare.
Începând cu octombrie 2023, Israel a emis ordine de confiscare pentru terenurile palestiniene din Zona C într-un ritm accelerat, în pregătirea implementării planului său de anexiune. Palestinenii cred că acest plan este deja pus în aplicare pe teren, chiar și în absența unei declarații formale. Conform datelor furnizate de Comisia Autorității Palestiniene Împotriva Zidului și Așezărilor, Israel a confiscat 5.572 de dunami de pământ palestinian în 2025 prin 94 de ordine de confiscare pentru scopuri militare, la care se adaugă trei ordine de expropriere și patru declarații de teren „de stat”. Aceste ordine nu au fost izolate sau circumstanțiale, ci distribuite geografic pentru a servi expansiunii așezărilor, securizării granițelor acestora și construcției de drumuri care fragmentează și mai mult teritoriul palestinian, distrugând continuitatea sa naturală.
Concomitent, Israel a alocat 16.733 de dunami de teren confiscat anterior pentru pășunatul coloniștilor, o mișcare ce relevă o escaladare periculoasă în instrumentele de control și privatizare a resurselor publice. Într-un alt raport, comisia a declarat că între octombrie 2023 și octombrie 2025, Israel a confiscat 55.000 de dunami de teren, inclusiv 20.000 de dunami sub pretextul modificării limitelor rezervațiilor naturale și 26.000 de dunami prin 14 declarații de „teren de stat” în orașele Ierusalim, Nablus, Ramallah, Betleem și Qalqilya.
Violența coloniștilor și expulzarea comunităților întregi
Tragedia nu se limitează la confiscarea terenurilor, ci se extinde la expulzarea unor comunități palestiniene întregi din casele lor sub presiunea atacurilor violente. Qusay Abu Naim, în vârstă de 23 de ani, rezident al comunității beduine al-Khalail din satul al-Mughayyir, la est de Ramallah, a povestit cum el și toți ceilalți rezidenți au fost forțați să plece în luna februarie din cauza intensității atacurilor coloniștilor. La 21 februarie, coloniștii israelieni au atacat comunitatea intermitent, agresând bărbați, femei și copii, rezultând în rănirea unei întregi familii de patru persoane. Armata israeliană s-a alăturat atacului după ce coloniștii au depus o plângere conform căreia palestinienii i-ar fi provocat, soldații deschizând focul și rănind copiii, în vârstă de 12 și 13 ani.
„Acest incident a fost picatura care a umplut paharul. Am decis să plecăm pentru că atacurile erau aproape constante. Când ne-am întors din spital pentru a ne demonta casele, am fost șocați să găsim că coloniștii le distruseseră și vandalizaseră conținutul”, a explicat Abu Naim. Atacurile împotriva acestei comunități au început în decembrie 2024, cu intenția clară de a pune stăpânire pe pământurile satului al-Mughayyir. Coloniștii au vizat în mod deliberat femeile, bătându-le și furându-le oile pentru a forța rezidenții să plece. În fața acestei realități sumbre, Ziua Pământului rămâne nu doar o comemorare istorică, ci un strigăt de alarmă pentru supraviețuirea unui popor și a legăturii sale ancestrale cu pământul.
La 50 de ani de la Ziua Pământului, palestinienii au pierdut cea mai mare parte din pământul lor
