Vestea morții sale a declanșat un val de durere în rândul ecologiștilor și al voluntarilor care au lucrat alături de ea de-a lungul anilor. Mulți dintre aceștia s-au adunat la Beirut pentru a-i aduce un ultim omagiu. Proiectul „Casa Portocalie” (Orange House Project), pe care Khalil l-a transformat într-un mic hub de conservare și un site de ecoturism în al-Mansouri, devenise un refugiu pentru țestoasele marine endangered – țestoasa loggerhead și țestoasa verde – și un loc de pregătire pentru voluntarii care documentau activitatea de cuibărit de-a lungul coastei.
Khalil s-a născut în Lagos, Nigeria, în 1949. Avea cetățenie olandeză și libaneză, după ce a trăit în Țările de Jos înainte de a se întoarce în Liban și de a se stabili în ceea ce fusese cândva casa bunicii sale – clădirea care avea să devină cunoscută sub numele de Casa Portocalie. În centrul muncii sale se afla o fâșie îngustă de coastă, plaja al-Mansouri, unde o întâlnire întâmplătoare cu o țestoasă care ieșise din ocean pentru a-și depune ouăle în 1999 a propulsat-o într-o călătorie de-o viață dedicată animalelor.
În fiecare sezon de cuibărit, Khalil și voluntarii patrulau plaja noaptea, marcând urmele proaspete în nisip și mutând cu grijă cuiburile vulnerabile departe de activitatea umană și de poluarea luminoasă de pe coastă. Jurnalista și activista de mediu Fadia Jomaa a cunoscut-o pe Khalil în 2016, în timp ce cerceta țestoasele marine în Liban, și apoi a decis să facă voluntariat în cadrul proiectului său. În timpul războiului anterior dintre Israel și gruparea armată libaneză Hezbollah, în 2024, Khalil a refuzat inițial să părăsească plaja al-Mansouri, a spus Jomaa. Armata libaneză a convins-o în cele din urmă să evacueze pentru siguranța sa.
„A avut o perioadă groaznică la Beirut”, a spus jurnalista, adăugând că Khalil tânjea să se întoarcă în sud, la Casa Portocalie și la plaja pe care o protejase ani de zile. „Obignuia să spună: «Sufletul meu va rămâne aici»”, a relatat Jomaa, amintindu-și conversațiile în care Khalil arăta spre un măslin sau o colină mică deasupra plajei al-Mansouri. „Spunea: «Aici mă veți îngropa».” Unde va fi înmormântată Khalil rămâne incert și este legat de situația de securitate din zonă, a adăugat Jomaa.
Moartea lui Khalil nu este doar o pierdere personală pentru cei care au cunoscut-o, ci și o lovitură pentru eforturile de conservare a mediului în Liban, o țară deja afectată de crize economice și politice. Atacul israelian care a ucis-o face parte dintr-un conflict mai larg între Israel și Hezbollah, care a escaladat în ultimele luni, cu lovituri aeriene și schimburi de focuri de-a lungul graniței de sud a Libanului. Deși Khalil nu era implicată în activități militare, casa ei a fost lovită, iar ea a devenit o victimă colaterală a violențelor.
Conservarea țestoaselor marine în Liban este o muncă dificilă, având în vedere poluarea, dezvoltarea costieră necontrolată și conflictele armate. Khalil a reușit să creeze un model de succes, implicând comunitatea locală și voluntari internaționali. Proiectul ei a atras atenția asupra importanței protejării biodiversității marine și a oferit un exemplu de reziliență într-o regiune instabilă.
În contextul actual, moartea ei subliniază costul uman al conflictului și impactul asupra civililor care încearcă să trăiască o viață normală și să contribuie la binele comun. Comunitatea ecologistă internațională a reacționat cu consternare, iar mulți au cerut anchete privind circumstanțele atacului. Organizațiile de mediu au subliniat că atacurile asupra infrastructurii civile, inclusiv asupra caselor și centrelor de conservare, încalcă dreptul internațional umanitar.
Mona Khalil va fi amintită ca o femeie curajoasă care a ales să protejeze viața, chiar și atunci când viața însăși era amenințată de război. Moștenirea ei – plaja al-Mansouri și țestoasele care continuă să cuibărească acolo – rămâne un simbol al speranței și al dedicării.
