Legea locuințelor vine pe fondul unei crize acute de accesibilitate: prețurile caselor au explodat, iar o familie cu un venit mediu de 75.000 de dolari pe an își poate permite mai puțin de un sfert din locuințele disponibile pe piață. Potrivit Realtor.com, această realitate lovește direct în visul american al proprietății, iar atât democrații, cât și republicanii știu că electoratul va trage concluzii la următoarele alegeri de la jumătatea mandatului. De aceea, legea a fost construită ca un pachet cu peste 40 de măsuri, de la limitarea achizițiilor de locuințe de către marile corporații până la stimularea construcției de case modulare.
Trump a numit legea „un mare căscat” și a refuzat să o semneze pe 24 iunie, la scurt timp după ce a fost adoptată. Vineri, a reiterat aceeași poziție pe Truth Social: „Nu voi semna Legea Locuințelor, care a fost aprobată pe deplin de Congres și trimisă la Casa Albă, ca PROTEST față de faptul că Senatul Statelor Unite nu este capabil să adopte SAVE America Act.” Acesta din urmă este un proiect de lege care ar impune dovada cetățeniei pentru înregistrarea la vot și o carte de identitate cu fotografie pentru a vota. SAVE Act este blocat în Senat, unde nu are cele 60 de voturi necesare pentru a trece. Trump a transformat astfel legea locuințelor într-un pion de șantaj politic, cerând Congresului să adopte mai întâi măsura sa privind votul.
Cu toate acestea, președintele Camerei Reprezentanților, Mike Johnson, a înmânat legea președintelui pe 29 iunie, declanșând un ceas de 10 zile în care Trump putea fie să semneze, fie să vetoeze. Deoarece nu a făcut niciuna dintre aceste acțiuni, legea va deveni efectivă automat la expirarea termenului. Este un scenariu constituțional rar, dar prevăzut: dacă președintele nu acționează în termenul legal, proiectul de lege devine lege fără semnătura sa.
Ce conține, de fapt, această lege? În primul rând, o măsură pe care însuși Trump a promovat-o: plafonarea numărului de locuințe unifamiliale pe care le pot cumpăra marii investitori. Concret, companiile care dețin cel puțin 350 de case nu vor mai putea achiziționa altele. Scopul este de a face piața mai competitivă pentru cumpărătorii individuali, care sunt deseori depășiți de ofertele în numerar ale investitorilor. Unii democrați susțineau de mult o astfel de interdicție, iar republicanii au devenit mai receptivi după ce Trump și-a dat acordul. Totuși, republicanii din Cameră au reușit să elimine o prevedere care ar fi obligat dezvoltatorii de locuințe de închiriat să vândă aceste proprietăți după șapte ani.
Impactul acestei plafonări este încă incert. La nivel național, marii investitori dețin doar aproximativ 3% din piața de închiriere a locuințelor unifamiliale, deși în unele orașe și cartiere ponderea capitalului privat este mult mai mare. Cercetătorii de la Freddie Mac susțin că investitorii privați nu sunt principalul motor al deficitului de locuințe, deoarece de obicei cumpără case ieftine care necesită reparații majore. Atât Urban Institute (de stânga), cât și Taxpayers Protection Alliance (de dreapta) consideră că acești investitori pot chiar îmbunătăți oferta, renovând locuințe care altfel ar fi ieșit de pe piață.
Legea mai include măsuri pentru stimularea construcțiilor: dezvoltatorii pot evita o evaluare de mediu dacă o casă este construită între două clădiri deja evaluate. Se creează un program de granturi pentru comunități care doresc să elaboreze „cărți de modele” – colecții de modele de case preaprobate, care ar necesita mai puține aprobări înainte de construcție. Locuințele prefabricate (manufactured homes), în general mai ieftine decât cele construite pe șantier, primesc, de asemenea, o relaxare: nu mai este necesar un șasiu permanent (cadru de oțel) care le făcea mobile. Experții în politici locative spun că această măsură poate economisi între 5.000 și 10.000 de dolari per casă și permite modele mai complexe, cum ar fi etajul secund.
Deși legea nu adaugă fonduri noi în bugetul federal pentru locuințe, ea redirecționează fondurile existente către comunitățile care construiesc mai mult. Totuși, deciziile de la Washington au, de obicei, o influență mai mică asupra pieței imobiliare decât cele luate la nivel local – regulile de zonare, de exemplu, pot încetini sau interzice construcțiile, iar legea federală nu le modifică. De asemenea, constructorii pot alege să nu construiască dacă condițiile de piață nu sunt favorabile, iar în ultimul an optimismul dezvoltatorilor a fost scăzut.
Politic, această lege reprezintă o victorie pentru ambele partide, care speră să o folosească în campania pentru alegerile de la jumătatea mandatului. Democrații o numesc „cea mai mare lege a locuințelor din ultimele decenii”, republicanii o laudă ca pe un câștig pentru familii. Însă refuzul lui Trump de a o semna – și amenințarea că o va bloca dacă nu primește SAVE Act – ar putea transforma această realizare bipartizană într-o armă politică. În timp ce legea devine realitate fără semnătura prezidențială, rămâne de văzut dacă Trump va încerca să o submineze prin alte mijloace sau dacă va continua să ceară adoptarea măsurii sale privind votul.
De ce este important:
Această lege este importantă deoarece abordează una dintre cele mai presante probleme economice și sociale ale Americii: criza accesibilității locuințelor. Prin măsuri concrete – plafonarea achizițiilor corporative, stimularea construcțiilor și simplificarea reglementărilor – ea poate face diferența pentru milioane de familii care visează să devină proprietare. În același timp, modul în care Trump a gestionat semnarea ei relevă tensiunile politice profunde din jurul reformei electorale și arată cât de ușor poate fi sacrificat un consens bipartizan pe altarul unor dispute partizane. Indiferent de soarta SAVE Act, intrarea în vigoare a acestei legi demonstrează că, uneori, mecanismele constituționale pot funcționa chiar și atunci când președintele refuză să acționeze.
