La sfârșitul lunii iunie, la scurt timp după ce SUA și Iran au convenit asupra unui armistițiu, Organizația Maritimă Internațională (IMO) a anunțat o operațiune de evacuare a navelor blocate și a peste 11.000 de marinari din Strâmtoarea Hormuz. Operațiunea, desfășurată în cooperare cu Iran, Oman, alte state de coastă, SUA și industria maritimă, a direcționat navele pe o rută sudică, de-a lungul coastei Omanului, evitând zona controlată de Iran. John Canias, fost marinar și coordonator al operațiunilor maritime la Federația Internațională a Transportatorilor, a participat la discuțiile privind evacuarea. „Peste 100 de nave dintre cele peste 600 care se aflau în zonă au reușit să iasă”, spune el. Dar operațiunea s-a oprit brusc după câteva zile, când o navă de marfă sub pavilion Singapore, numită Ever Lovely, a fost atacată în timp ce folosea ruta apropiată de Oman, potrivit MarineTraffic, un serviciu de urmărire a navelor. Deși nimeni nu a revendicat atacul, Garda Revoluționară Iraniană a criticat operațiunea, susținând că a fost efectuată fără implicarea Iranului și că doar Teheranul poate decide rutele navelor. Canias descrie frustrarea: „Este aproape ca în Ziua Cârtiței – există o deschidere potențială, dar nu se materializează”.
Înainte de război, Strâmtoarea Hormuz era o rută liberă, vitală pentru economia globală. Acum, Iranul o controlează, amenințând libertatea de navigație. Gregory Brew, analist senior la Eurasia Group, explică faptul că Teheranul se consideră în poziție de forță și încearcă să impună un nou status quo. „Orice navă care intră sau iese trebuie să se coordoneze cu ei, să obțină aprobarea lor”, spune Brew. „Și se opun oricărei încercări a Statelor Unite de a submina această poziție.”
Strâmtoarea Hormuz este considerată o cale navigabilă internațională, esențială pentru comerțul mondial. Todd Huntley, director al Programului de Drept al Securității Naționale de la Universitatea Georgetown și fost avocat al Marinei SUA, subliniază că revendicarea controlului asupra strâmtorii contravine unei îndelungate tradiții a libertății de navigație. „Întregul motiv pentru care Marina SUA a fost reformată după Războiul Revoluționar a fost să asigure că navele comerciale americane și alte vase pot tranzita liber oriunde în oceane”, afirmă el. Huntley avertizează că recunoașterea oficială a controlului iranian ar putea crea un precedent periculos: „Marea Britanie sau Marocul ar putea revendica controlul asupra Strâmtorii Gibraltar, iar Malaezia asupra Strâmtorii Malacca – principala rută de transport între Pacific și Oceanul Indian. Există riscul ca alte țări să impună taxe suplimentare sau restricții asupra tranzitului navelor.”
Ami Daniel, CEO al Windward, o companie de informații maritime, adaugă că statele cu control unilateral ar putea folosi căile navigabile strategice ca arme. „Rusia ar putea spune că nu va permite navelor americane să treacă prin Pasajul de Nord sau prin Arctica. Sau China ar putea spune că, dacă ești o afacere americană, nu vei putea transporta prin Strâmtoarea Taiwan.”
Nitya Labh, cercetătoare la Programul de Securitate Internațională al Chatham House, un think tank londonez, observă că amenințările la adresa căilor navigabile au existat de-a lungul istoriei, dar multe dintre ele au mecanisme de gestionare a conflictelor. „Strâmtorile Turcești sunt gestionate prin Convenția de la Montreux, concepută special pentru a proteja acele ape în timpul conflictelor. Strâmtoarea Malacca este, de asemenea, atent administrată printr-o serie de acorduri între țările din Asia de Sud-Est, din cauza temerilor legate de amenințări. Strâmtoarea Hormuz este una dintre puținele care nu aveau atât de multe mecanisme de asigurare și diplomatice”, explică Labh.
Există norme și tratate internaționale care guvernează căile navigabile globale, cum ar fi Convenția ONU asupra Dreptului Mării, pe care nici Iranul, nici SUA nu au ratificat-o. Labh spune că legea maritimă înseamnă puțin pentru o țară ca Iranul sau pentru actori non-statali precum houthiții din Yemen, care au atacat peste 190 de nave comerciale în Marea Roșie acum câțiva ani, provocând perturbări majore comerțului global. „Cred că lumea începe să realizeze că această ordine internațională, aceste tradiții de navigație liberă, sunt fragile”, conchide ea.
De ce este important:
Controlul Strâmtorii Hormuz de către Iran nu este doar o problemă regională, ci una globală. Dacă se stabilește un precedent prin care o țară poate revendica unilateral o cale navigabilă internațională, întregul sistem comercial mondial ar putea fi destabilizat. Alte state ar putea urma exemplul, transformând rutele maritime în arme geopolitice. Pentru România, o țară cu acces la Marea Neagră și dependentă de comerțul maritim, acest lucru ar putea avea consecințe directe asupra prețurilor la energie, a siguranței transporturilor și a stabilității economice. Este esențial ca comunitatea internațională să găsească soluții diplomatice și legale pentru a proteja libertatea de navigație, înainte ca acest conflict să devină o normă periculoasă.
