„L-am invitat să-i spunem că putem fi prieteni, putem face comerț, putem accepta Myanmarul, dar Myanmarul trebuie să-i accepte înapoi pe rohingya”, a declarat Anwar, explicând logica din spatele acestei oferte. El a subliniat că o astfel de abordare este „o diplomație mai bună decât să țipăm furioși la Myanmar”. Întrebarea retorică pe care a lansat-o spune totul: „Cine o să-i ia? Unde îi trimitem? Nici măcar nu au cetățenie birmană.”
Această ofertă vine pe fondul unei crize umanitare prelungite. De la lovitura de stat din 2021, Myanmarul este condus de o juntă militară, iar Min Aung Hlaing, generalul în retragere care a preluat puterea, caută cu disperare legitimitate internațională. Devenit președinte în aprilie, el a făcut deja vizite în Laos, Thailanda, Cambodgia și Vietnam, precum și în China, India și Rusia. Dacă acceptă invitația malaysiană, ar fi a cincea sa vizită într-un stat membru ASEAN, o organizație care a refuzat să recunoască alegerile organizate de armată și care l-a exclus de la summiturile sale.
Malaysia a fost mult timp unul dintre cei mai vocali critici ai regimului militar din Myanmar. Guvernul de la Kuala Lumpur a cerut în repetate rânduri încetarea ostilităților și a condamnat atrocitățile comise împotriva minorității musulmane rohingya. Războiul civil din Myanmar a ucis aproximativ 100.000 de oameni, iar armata este acuzată pe scară largă de crime împotriva umanității, acuzații pe care le neagă categoric.
Acum, însă, Anwar Ibrahim pare să parieze pe o strategie diferită. „Noi, urmând linia ASEAN, nu vrem relații directe cu Myanmarul. Atunci cu cine trebuie să negociem?”, s-a întrebat el, sugerând că izolarea totală nu aduce soluții. Această poziție pragmatică reflectă o realitate dureroasă: Malaysia găzduiește zeci de mii de refugiați rohingya, deși nu este semnatară a Convenției ONU din 1951 privind statutul refugiaților și nu recunoaște oficial statutul de refugiat.
Tensiunile cu comunitățile locale au crescut în ultima vreme, iar guvernul malaysian a anunțat în iulie că Myanmarul a acceptat să primească înapoi 5.000 de membri ai minorității persecutate. Prima fază a programului de repatriere voluntară este deja finalizată: cel puțin 1.500 de refugiați eligibili urmează să se întoarcă în Myanmar pe 29 septembrie. Este un pas concret, dar extrem de sensibil, având în vedere că mulți rohingya se tem pentru viața lor dacă se întorc într-o țară unde nu au niciun drept.
Oferta lui Anwar de a-l invita pe Min Aung Hlaing este, fără îndoială, o mișcare calculată. Pe de o parte, îi oferă liderului militar o platformă de legitimitate internațională, ceea ce contravine poziției oficiale ASEAN. Pe de altă parte, Anwar o prezintă ca pe o condiție: prietenie și comerț, dar cu prețul acceptării returnării refugiaților. Este o ecuație delicată, care poate fi citită fie ca o cedare în fața juntei, fie ca o încercare realistă de a rezolva o criză umanitară care nu mai poate fi ignorată.
Criticii ar putea spune că această abordare trădează principiile, mai ales că Myanmarul nu a dat semne concrete că ar înceta persecuțiile. Alții ar putea argumenta că diplomația discretă este singura cale de a obține ceva concret, în timp ce sancțiunile și izolarea nu au făcut decât să adâncească suferința. Realitatea este că Malaysia se află între ciocan și nicovală: nu poate ține la nesfârșit refugiații pe teritoriul său, iar comunitatea internațională nu oferă soluții viabile.
În plus, vizita lui Min Aung Hlaing, dacă va avea loc, ar putea deschide uși pentru alte state din regiune care ezită să se apropie de juntă. Deja China și Rusia i-au oferit sprijin, iar India a menținut relații. ASEAN, însă, rămâne divizat: unele state membre, precum Thailanda și Cambodgia, au adoptat o linie mai blândă, în timp ce altele, precum Indonezia și Malaysia, au fost mai critice. Această ofertă a Malaeziei ar putea schimba echilibrul intern al organizației.
Pe termen lung, problema rohingya nu se rezolvă doar prin repatriere. Este nevoie de garanții de securitate, de cetățenie sau măcar de un statut legal pentru această minoritate, de reconstrucție și de reconciliere națională. Toate acestea par imposibile sub o juntă militară care a ajuns la putere prin forță și care continuă să comită abuzuri. Totuși, Anwar Ibrahim pare să creadă că dialogul, oricât de imperfect, este mai bun decât tăcerea sau amenințările.
Rămâne de văzut dacă Min Aung Hlaing va accepta invitația. Dacă o va face, va fi un test pentru ambele părți: Myanmarul va trebui să demonstreze că este serios în privința repatrierii, iar Malaysia va trebui să explice cum împacă această apropiere cu principiile sale declarate. Până atunci, refugiații rohingya rămân într-un limbo dureros, între o țară care nu-i vrea și una care nu-i poate ține pentru totdeauna.
De ce este important:
Această ofertă diplomatică a Malaeziei reprezintă o schimbare majoră de paradigmă în abordarea crizei rohingya și a relațiilor cu Myanmarul. Ea ar putea deschide calea către o soluție practică pentru repatrierea a mii de refugiați, dar ridică și întrebări etice grave despre legitimarea unei junte militare acuzate de crime împotriva umanității. Decizia Malaeziei de a folosi diplomația directă, în locul izolării, ar putea influența poziția altor state ASEAN și ar putea redefini echilibrul de putere în regiune. În același timp, soarta a peste un milion de rohingya rămâne incertă, iar orice pas greșit ar putea agrava o criză umanitară deja catastrofală.
